Albus Severus Potter și Întoarcerea Întunericului // vol. 1

Grawp uriașul

   Numai un sunet de greier ieșind printre firele de iarbă atinse de adierea vântului mai putea fi sesizat în liniștea nopții, în afară de glasurile broaștelor de pe lac și bâzâitul altor insecte. Luna plină, strălucitoare, era demult ridicată pe cerul plin de stele și domnea printre acestea, revărsându-și lumina albă asupra pământului umplut de flori și verdeață și lăsând-o să se reflecte în Lacul Negru din apropierea castelului. Lacul Negru își avea de secole locația acolo, dar cu toate acestea, încă se putea spune că era o apă limpede și curată ca oglinda, cu o anume esență magică, care probabil era și motivul pentru care fiecare generație de elevi își petrecuse o mare parte din timp în preajma lui.

   De îţi lăsai privirea să cutreiere întregul peisaj din jurul lacului, era imposibil să nu observi și marea de copaci și tufișuri ce deschideau drumul spre Pădurea Interzisă, un loc atât misterios și interesant, cât și periculos. Înăuntrul acesteia se ascundeau multe creaturi fermecate din lumea vrăjitorilor, dar și unele întunecate, poate chiar nedescoperite încă.

   La marginea ei era construită o colibă din lemn veche, iar la câțiva metri de ea se puteau observa cu mare ușurință plantaţiile dintr-o grădină nu prea întinsă, dar care oferea tot ce îi era necesar unui semi-uriaș ca Rubeus Hagrid. Acesta, după cum se știa deja, era proprietarul cabanei, păstrătorul cheilor și paznicul vânatului de la Hogwarts. Și chiar atunci, în puterea nopții, el stătea la măsuţa lui din același material ca și locuința și trecea vârful unei pene de scris peste suprafața unui pergament de circa cincisprezece centimetri, murmurând în barba lui stufoasă, caruntă și încâlcită cuvintele notate.

   Odată ce lăsă instrumentul de scris jos, strecură hârtia într-un plic și își chemă bufnița cafenie, iar apoi i-l agăţă de piciorușele cu gheare și o lăsă să își ia zborul deasupra copacilor, nu înainte de a preciza unde trebuia să ajungă scrisoarea: în Turnul Cercetașilor, mai exact, în dormitorul fetelor din primul an, unde se vedea din exterior lumina aprinsă a unei lămpi. Pasărea, cum o zări, plonjă spre pervaz și bătu cu ciocul în geam, fiind lăsată să intre de către singura persoană trează din acea cameră: o șatenă cu ochi căprui închis, care mormăia în bărbie înjurături la adresa bufniței și avea un manual despre vârcolaci în mână, acesta părând destul de amenințător pentru vietatea cu pene.

   - Dacă nu mă anunţă cineva în biletul ăsta afurisit că a murit Candace, o s-o pățești! îi vorbi fata, Lara Swift, bufniței, care zbură imediat după ce îi auzi cuvintele. Și dusă a fost!

   Lara se îndepărtă tiptil de lângă fereastră, ca să nu trezească pe cineva și să fie asaltată cu întrebări - că doar nu o interesa cât de bine dormeau colegele ei Cercetașe - , desfăcu scrisoarea și începu să citească cu glas șoptit, îndoind colţul hârtiei:

   ,,Lara Swift, am nevoie ca tu să îl păzești în pădure pe fratele meu vitreg uriaș, Grawp, până cutreier eu împrejurimile ca să pot îndeplini o sarcină importantă pentru doamna director McGonagall. Cât timp ești acolo, anunță-mă dacă găsești cumva un corn francez auriu.
   Evident că nu poți mișuna singură prin pădure, așa că mai adu pe cineva cu tine. Și fii cu ochii în patru, căci nu vreau ca tu și cei pe care îi iei cu tine să aveți probleme.
   Mulțumesc! Îţi rămân dator,

                                               Hagrid".

   Scrisul semi-uriașului era foarte neîngrijit, deci, fetei îi fu puţin dificil să citească, dar până la urmă, reuși. Își luă pe ea în grabă un tricou verde și niște blugi albaștri, peste care trânti roba școlară, după care căută prin cufărul ei după o lanternă și o busolă și ieși repede din dormitor, gata să-i întâmpine pe dragii ei prieteni, Scorpius și Albus. Urcă scările din partea stângă, care duceau spre camerele băieților, cele mai dezordonate locuri pe care și le putea imagina cineva, și dădu buzna peste cei doi buni prieteni, care stăteau pe niște scaune de birou cu manualele de Poţiuni în mână și învățau. Sau cel puțin băiatul Malfoy o făcea. Potter-ul se oprise de ceva vreme, când capul lui se lăsase incontrolabil pe spătarul scaunului, iar apoi cartea îi acoperise faţa, acesta cufundându-se, după, într-un somn adânc.