Albus Severus Potter și Întoarcerea Întunericului // vol. 1

23.

Ceaţa deasă începu să le împiedice vederea celor zece copii, iar cerul deveni și mai întunecat decât era deja. Toate acestea la aproximativ douăzeci și cinci de minute de când descoperiseră copacul cel bătrân și veștejit din Pădurea Interzisă. Și, cu toate că trecuse atâta timp, niciunul dintre ei nu reușise să își dea seama ce trebuie să facă mai departe.

Dar știau un lucru, acela că următoarea lor acţiune avea sută la sută legătură cu stejarul cel înalt din faţa lor. Totuși, nu făceau mare lucru cu această informație. Doar se învârteau prin împrejurimi și se întrebau în gând care e soluția problemei lor, ca și cum ar fi putut primi răspunsul ca prin farmec de la însuși Merlin.

- Știţi, eu unul m-am săturat! izbucni Logan dintr-o dată, întrerupând liniștea ce se lăsase. Dacă tot nu putem face altceva decât să ne plimbăm pe aici ca niște idioți, de ce nu o lăsăm baltă și plecăm?

- Pentru că putem face altceva cu puţin creier, de care tu duci mare lipsă. Și în plus, n-am de gând să îi abandonez pe toţi pentru că vrei tu să renunți, Weasley! îi zise Albus cu asprime.

- Dacă tot ești tu atât de inteligent, Potter, de ce n-ai reușit să descoperi ce să facem până acum? comentă blondul pe un ton încrezut.

- Cine a zis că nu am o soluție benefică pentru noi?

- Zici că ai, hă? Atunci spune-o în gura mare!

- Păi mă gândeam... , începu Al și prelungi ultima vocală pentru suspans, să iau niște pietre și să ţi le îndes pe gât ca să taci.

- Ai ales pietrele pentru că au același nivel de gândire ca și tine, nu? râse Logan batjocoritor, privind cum tenul albicios al brunetului se înroșește, iar gura i se deschide pentru o nouă replică.

La fel de repede amicul lui, Scorpius, îl luă de braţ și îl îndepărtă vreo trei metri de verișorul lui. Astfel, oprise o ceartă care cel mai probabil s-ar fi terminat cu o bătaie, iar ăsta era ultimul lucru de care era nevoie în momentul actual.

- Și dacă trebuie să spunem o incantaţie sau ceva? își dădu Fred cu părerea, stând asezat la baza copacului.

- Știu eu una, știu eu! sări James plin de entuziasm și își drese glasul. Susan, deschide-te! continuă el, fluturându-și mâinile pentru "a mări puterea farmecului", dar tot ce a reușit să facă a fost să pară a fi un pui de pasăre care se chinuie să își ia zborul.

- În primul rând, Merlin, este sesam, nu susan. Interveni Lara, imediat după ce își dădu una peste frunte drept semn că prostia lui James are efecte negative asupra celor din jur. În al doilea rând, cine pretinzi că ești cu mișcările alea, cărămida porumbel a lui Albus de la Transfigurare?

- Permite-mi să menționez că mișcările aripilor ei erau mai reușite, interveni Albus, privind-o în ochi pe fată.

James întredeschise gura ca să le vorbească celor doi, sau mai bine zis doar Larei, căci Al nu mai era atent și arătă acest lucru întorcându-se cu spatele. Bruneta îl întrerupse însă cu un alt comentariu.

- Ia stai așa, "sesam deschide-te" ? Te crezi în desene?

- Duuh! făcu Sirius, sigur pe el. Și oricum, ce altceva ar trebui să fac, dacă prostia asta nu se deschide?! adăugă șatenul pe un ton schimbat brusc într-unul nervos și lovi cu piciorul în trunchiul stejarului.

Atunci, se auzi un sunet asemănător cu niște crengi care se rup sub talpa cuiva. Nu puteai spune cu exactitate de unde venea acesta, căci părea să răsune din orice colţ al pădurii, ca un ecou dintr-o grotă. Acest fenomen îi făcu pe cei zece să fie puțin nedumeriţi, dar și să înceapă să întoarcă în viteză capul dintr-o direcţie într-alta.