Albus Severus Potter și Întoarcerea Întunericului // vol. 1

Ameninţări controversate

Fulgii de nea albi ca spuma laptelui, netezi la atingere și reci se înfipseră ca niște săgeți în pielea de pe spatele lui Albus, unul câte unul, reușind să i-o înghețe, dar și să i-o umezească, iar vântul puternic de iarnă își lăsase suflarea aspră să treacă peste chipul lui de culoarea marmurei, din momentul în care trupul lui căzuse cu brutalitate pe omătul rece, până în cel în care își deschise ochii verzi, semn că starea de inconștienţă care cauzase contactul lui cu pământul îl părăsise.

Ca să își dea seama unde se află, se ridică ușor în șezut și privi buimac în jur, privirea lui căzând pe loc asupra unei peșteri dubioase din apropiere, imaginea ei lăsând să se strecoare în mintea lui amintirea Semnului Întunecat ce anunțase moartea doamnei Hunter, în timpul în care el, Lara, Fred și James se aflaseră în biroul directoarei, a sângelui de unicorn argintiu, lucios, pur, pe care îl urmase cu certitudine, împreună cu prietenii lui, astfel, ajungând cu toții să se piardă prin Pădurea Interzisă, și, în mod special, a posesorului unei voci asemănătoare unui sâsâit lung și sinistru de șarpe, pe care nu îl văzuse, dar îl auzise spunându-i că, dacă nu îi dă ascultare, orice ar fi, dacă nu intră pentru a doua oară în peștera la care se uita, chiar în acel moment, îi omoară familia.

Fiecare cuvânt al necunoscutului i se întipărise pe creier, fiecare propoziție a lui îl îndemna să cedeze, să îi îndeplinească cerințele ca să nu pună în pericol siguranța nimănui, însă, presupunerea că persoana din peșteră îl mințise când îi vorbise, ca să se poată folosi de el, iar apoi să îl omoare, nu numai pe el, ci și pe cei pe care voia să îi apere, îl oprea să se lase manipulat. Nu știa ce să facă, nu știa ce decizie să ia, căci gândurile îi erau mult prea încurcate pentru a fi în stare să acționeze în vreun fel, în privința a ceea ce i se spusese cu ajutorul glasului de șarpe, total diferit de cel uman.

"Văd că vorbele mele nu te sperie sau, poate, nu îți pasă de soarta familiei tale", se auzi, dintr-o dată, glasul plin de ură, abia amintit în mintea lui, glasul care începuse să îi răsune în urechi încă din clipa în care se trezise îngropat în zăpadă, șuierând în urechile lui, ca să îl oprească din reflectat asupra situației dificile în care se afla.

"Dacă nu mi-ar fi păsat, aș fi știut de la bun început ce să fac, nu crezi?!", răspunse Albus, în gând, deși ar fi vrut să strige, în așa fel încât să îl audă toată pădurea.

"Venind vorba de luarea deciziilor", continuă posesorul vocii, ignorând majoritatea cuvintelor pe care i le adresă băiatul, "aș putea să te ajut să o iei pe cea corectă, arătându-ți ce s-ar putea întâmpla în viitor, dacă nu îmi dai ascultare...".

Odată ce misteriosul individ termină de vorbit, o umbră neagră ca tăciunele ieși din peșteră, se îndreptă spre Albus, plutind, iar apoi îl învălui, astfel, oprindu-l din a mai putea vedea altceva în afara întunericului. Simți cum abdomenul îi este atins, înfășurat în jurul unei curele lungi și strâns bine, iar apoi tras cu putere spre grota cenușie, a cărei guri de culoarea penei corbului părea că se îndreaptă spre el din ce în ce mai mult, pe măsură ce umbra misterioasă îl aducea mai aproape de ea. Aceasta putea acționa asupra lui fără probleme, căci el nu se opunea. Nici măcar nu încerca, deoarece știa că nu va rezolva nimic, știa că va eșua. Tot ce făcu fu să își acopere ușor ochii de culoarea smaraldului cu pleoapele la fel de albe ca plapuma pufoasă, dar înghețată a iernii, și genele lungi și subțiri, iar după să se lase îndrumat de întuneric, până în interiorul locului în care și-ar fi dorit din răsputeri să nu mai pășească vreodată.

După ce se scuseră câteva minute de când ajunse acolo, în peșteră, întunericul prezent în fața ochilor lui Albus se estompă, fiind înlocuit de imaginea a două persoane cu părul roșcat și ochii de culoarea cerului pe timp de vară, pline de praf și zgârieturi, prin care se strecura cu rapiditate sângele lor, al Lunei și Ginevrei Potter. Tinerei cu părul de culoarea focului, Lily Luna, i se înfipse în piept un pumnal de argint, datorită acestei acțiuni începând să îi curgă ușor pe pielea catifelată și mai multe picături care, odată strânse la un loc, alcătuiau lichidul roșu aprins fără de care n-ar mai exista ființe vii. Tot sângele din corp îi căzu pe pământul din peșteră, în scurt timp, iar, în acel moment, în care toate venele ei se goliră, închise ochii și rămase nemișcată, ca o stană de piatră. Murise.