Fă-o! // în curs de editare

Fa-o!

                                                                        Prolog

     Zâmbesc. Mă uit spre tavan și îmi imaginez că, în loc de crăpături subțiri, șerpuitoare, pot vedea stelele ce au răsărit pe cer. Este trecut de miezul nopții, iar afară abia se mai aud câteva șoapte ale vântului ce răzbat greu prin întunericul dens, pâslos. 

      Degetele îmi sunt umede și îmi alunecă pe coperta lucioasă a cărții pe care o strâng în mână, incapabilă să îi dau drumul. Fusese un roman de dragoste cu final fericit, pe care mă ambitionasem să îl termin, rămânând adesea până târziu. Mereu acest tip de cărți mă făcea să mă gândesc dacă poveștile adevărate de iubire există și în realitate. Dacă și eu aș putea să mă îndrăgostesc.Dacă aș putea să simt fluturași în stomac, dacă și eu aș trece prin belele și aș sacrifica totul doar pentru el.

Telefonul vibrează discret, ascuns sub o pătură. Mă întind după el pentru a vedea mesajul ce lumina ecranul. "Abia aștept ziua cea mare!"  . Incesc scurt și îl arunc în pat, mai departe de mine. S-a stins, iar acum cameră este iarăși cufundată în beznă, dar nu pot uită chpul zâmbitor al Kareninei ce îmi apăruse lângă text. 

      Mă chircesc între perne și abia atunci observ lacrimile ce mi se rostogoleau pe obraji. Și eu vreau să vina ziua cea mare. Vreau să vina și să treacă. Vreau că prietenă mea să se supere pe mine doar că să îi poată trece mai repede. 

      Nu pot să cred că nu o să fiu acolo, la majoratul ei. Nu pot să cred că după toate planurile pe care le-am făcut părinții nu mă lasă să merg. Nu pot să cred că am aflat de două zile și încă nu mi-am făcut curaj să îi spun.

Rochia stă mototolită în pungă, aruncată lângă scaun. Încerc să îmi înghit lacrimile. Poate că petrecerea se va ține la fel de bine și fără mine. Poate că nu e mare lucru. Poate că părinții mei au dreptate. 

      Nu pot avea dreptate. Ce dacă va fi o petrecere mare? 

      Chiar au dreptate. Nu cunosc pe nimeni de acolo. Karenina are o mulțime de prieteni. Eu am fost mereu fata cuminte care învață bine și care râde la orice glumă doar pentru a se face remarcată.  

      Dar asta nu mă îndreptățește să lipsesc. Ne-am jurat prietenie până la moarte. Că vom fi împreună la bine și la greu, atât în momentele bune, cât și în cele rele. Iar asta e atât de

important pentru ea! Economisește bani și planifică evenimentul de când avea 13 ani. Cum pot să lipsesc? 

      De ce trebuie să fiu eu copilul model? Copilul care ascultă mereu și ia note mari. Îmi aduc   aminte de șasele la matematică și mă strâng și mai tare. Nu mi s-au impus prea multe lucruri, dar de data asta regulile sunt clare: nu pot merge la petrecerea Kareninei singură. Și nu pot merge nici însoțită, deoarece nu am pe cine să iau cu mine. 

      Câteva file ale cărții mi se îndoaie în palmă. Sunt doar eu, singură în întuneric, ascunsă între pături și perne. Strâng la piept cartea și mă gândesc din nou la posibilitatea de a îi lua locul personajului principal. De a fi o tipă de gașcă, adorată de băieți. De a avea o viață perfectă. 

      Dar eu sunt doar eu. O simplă fată. Mi-aș dorisă fiu altceva. Altcineva. Dar nu sunt că ele. Mereu mi-am dorit să am părul roșcat sau blond, dar el este şaten. Îmi place să îl descriu că având culoarea castanelor coapte sau a frunzelor la început de toamnă, dar, în adâncul sufletului meu, știu că nu este decât de un pământiu plictisitor. Mereu am adorat ochii albaștri, ochii în care pare să se oglindească infinitatea oceanului înspumat. Dar ai mei sunt căprui. 

      Câteva vârfuri ascuțite ale cărții îmi zgârie pielea, așa că mi-o depărtez de trup.Chiar și în întunericul nopții pot vedea imaginea feței de pe copertă, zâmbind în brațele băiatului rău ce îi devine, la finalul cărții, iubit. Și chiar și fără oglindă, mă pot vedea pe mine, plângând în singurătate, privind tavanul și dorindu-mi să pot vedea stelele.