Fă-o! // în curs de editare

Capitolul 14

   - Nu va uitati la artificii?
      Ne rasucim amandoi pentru a vedea mina derutata a doamnei Haymitch. Reynard izbucneste intr-un ras stanjenit si, pe cand el ii face semne nu tocmai subtile sa plece, mie imi vine sa ii sar in brate, caci numele ei a fost cel ce m-a adus aici.
     Tatal lui Reynard apare si el in cadrul usii si o prinde de brat pe femeie, tragand-o inapoi in casa.
     - Haide, Marie, copiii au alta treaba.
     Ceva din expresia ei imi da de inteles ca va purta o discutie materna cu Reynard, dar, pe moment, invuviinteaza zambind si isi urmeaza sotul in casa. Prin geamul usii pot vedea flacarile unor mici lumanari dansand in sfesnicul de pe masa.
     - Noi avem alta treaba, nu, Lia?
     Ma rasuceste astfel incat sa imi poata plasa o sarutre pe obraz.
     - Nu stiu, avem?
Chicoteste si se apleaca spre mine dar, inainte ca buzele noastre sa poate face contact, apuc o mana de zapada si o pun barera intre noi, lasandu-l sa o guste. Se trage imediat inapoi, stergandu-se la gura cu maneca gecii de piele.
     - Mai usor, amice. Inca nu mi-am primit vascul.
     Imi prinde incheieturile si mi le rasuceste, pentru a se asigurat ca sunt dezarmata.
     - Ce te face sa crezi ca-l vei primi? chicoteste.
      Se apleaca iarasi sa ma saruta atat de apasat ca, la final, ajung intinsa pe spate, in zapada, iar el peste mine.
     Pana cand ma rasucesc sub el si fac un bulgare de zapada. Se trage la timp pentru a nu fi nimerit chiar in fata, dar asta nu inseamna ca scapa nevatamat. Riposteaza si el si, in scurt timp, ajungem sa intretinem o batalie pe viata si pe moarte, asemanatoare cele din prima zi cand am aflat ca mi-e vecin. Nu imi pot stapani un zambet.
Usa se deschide iarasi si batalia noastra ingheta, in timp ce tatal lui Reynard, pe care inca nu am aflat cum il cheama, iese pe jumatate afara.
     - Ce-ar fi sa veniti la masa? Face semn cu degetul mare in spate, spre sufragerie si adauga soptit: Mai repede, deja se intreaba ce faceti voi aici.
     Reynard se ridica raznd si ma trage si pe mine in sus. Icneste scurt si ma strabate un fior de remuscare pentru ca am uitat ca e ranit.
     - Esti bine?
     Ma prinde de incheietura si ma trage dupa el in casa, razand.
     - Pe Reynard Haymitch nu-l raneste nimic, striga. Desi mama ar putea, adauga chicotind, asa ca mai bine mergem la masa.
    

     - ... si nu ne duce pe noi in ispita si ne izbaveste de cel rau. Amin.
Facem toti semnul crucii si abia apoi Marie - mi-a zis sa ii spun Marie- ne face semn sa ne servim. Imi umplu farfuria si gustul mancarii de casa ma umple de nostalgie, incat nu ma pot abtine sa ma intreb ce face familia mea acum. Privirea imi fuge instinctiv spre rucsacul ce zace abandonat pe un fotoliu. Telefonul e undeva prin el, cu bateria scoasa si aruncata separat, pentru a nu putea fi localizat.
      Daca cineva ar incerca macar sa ma localizeze, bineinteles.
     Privirea mi se intalneste cu a lui Reynard si ii zambesc, incercand sa il asigur ca totul e bine.
     - Si, Orelie, intreba mama lui Reynrd, tu ce planuri ai pentru anul asta?
     Ma sterg cu servetelul inainte de a raspunde.
Are un model elegnt, auriu si alb.
     - Nu stiu. Lucruri obisnuite, cred. Scoala. Si, poate, daca voi ave voie sa ies din casa, ceva iesiri.
     - Ai auzit, Reynard? Scolala, subliniază Marie.
El mormaie ceva, rascolind mancarea cu furculita, iar eu rad.
     - Trebuie sa ne ocupam de transfer.
     Aproape scap castronul cu salata.
     - Ce transfer?
     Incerc sa ii prind privirea lui Reynard, dar e pare brusc interesat de mancare. Dureaza cateva clipe sa isi ridice capul si, atunci cand o face, isi priveste parintii cu repros, cu maxilarele inclestate.
     Primul care vorbeste e domnul Haymitch. Am auzit in treacat cum sotia sa il striga Ethan dar, atata timp cat nu mi-a spus sa folosesc prenumele, e irelevant.
      - Reynard va continua anul aici, in Viena.
     Cel in cauza tranteste furculita cu atata forta ca ma tem sa nu fi spart farfuria de portelan. Mama sa ofteaza si isi muta ochii dojenitori de la unul la altul. Sunt albastri, ca ai lui Reynard si parca ii aud strigand chiar nu ati mai putut astepta pana dupa cina pentru a incepe discutia asta? Desi am
sentimentul ca termenul corect e reincepe.
     - Chiar vreti sa distrugeti totul, asa-i? incepe cu repros Reynard. Unicele lucruri bune din viata mea sunt acasa, nu in rahatul asta de tara si voi vreti sa puneti cateva mii de kilometri intre mine si ele, ca sa va asigurati ca n-o sa fiu cumva fericit vreodata!
     Reactia mea e similara cu cea a celor doi adulti, o unda de soc serpuind printre noi, intensificandu-se cu fiecare cuvant.
     - Chiar vreti sa-mi aratati ca n-o sa fiu vreodata in stare sa ma integrez si ca n-o sa am ce imi doresc? Felicitari, stiu deja asta, stiu ca viata si-a batut joc de mine in ultimul hal de cand m-am nascut si mi-a trantit numai porcarii. Crezi ca sunt mai fericit pentru ca v-ati permis sa imi puneti curcan in farfurie odata pe an? Nu ma incalzeste cu nimic, pentru ca am vazut si am trait prea multe, asa ca lasati-ma sa zac in nefericirea mea, unde macar am impresia ca imi e bine.
Sunt perplexa si pot jura ca, din toate variantele de ce o sa se intample dupa ce o sa ajung in Viena nu pot extrage nici macar ceva asemanator cu asta. Imi reprim sentimentul de stanjeneala pentru ca, probabil, prezenta mea aici e ultima care interesaza pe cineva in momentul de fata. In camera e liniste si pot auzi focurile de artificii intarziate venind de afara. Prin perdelele subtiri, de borangic, pot vedea chiar si cateva lumini. Rosu, verde, albastru. Culori uzuale. Pentru o secunda sunt atat de epuizata si satula de tot ca imi vine sa le zic tuturor sa ne uitam la spectacol si sa dam naibii totul.
     Dar in camera e liniste si mie mi-e frica sa ii permit glasului meu sa fie cel ce sprge linistea. Pot asculta respiratia intretaiata a lui Reynard si pot vedea cum incheieturile degetelor doamnei Haymitch s-au albit din cauza ca le-a inclestat pe marginea mesei, ori cum domnul Haymitch se ridica la masa si face un pas spre Reynard. Poate
ca experientele ultimelor zile sunt cele care ma fac sa tanjesc dupa un final fericit, in care parintii lui Reynard isi cer scuze ca au lipsit din viata lui si el isi cere scuze ca a gresit si toti se imbratisaza si isi recapata increderea unii in alti si noi sfarsim intr-un tren spre casa.
     Dar ajung sa fiu dezamagita.
     - Sa te las sa zaci in nefericirea ta, a? Pentru ca uite ce bine-ti merge. Asta vrei sa faci toata viata? Sa bei si sa te droghezi? Esti invitatul meu. Si data viitoare cand o sa te impuste cineva, iti promit ca am sa te las sa zaci fix acolo, intr-o balta de sange si alcool.
     A scuipat totul printre dinti si, chiar si asa, realizez ca are un vag accent austriac, rezultatul numerosilor ani petrecuti aici. Ridica degetul aratator si il loveste pe Reynard in piept si pot sa jur ca a nimerit exact rana de glont, desi tot ce face baiatul e sa maraie printre dinti.
     Si apoi sa isi apuce tatal de umeri, impingandu-
l in perete. Suneul impactului e scurt si sec si n-apuc sa ascult daca reverbereaza in incapere, ca Reynard incepe iarasi sa tipe:
     - N-ai facut deja asta in ultimii pais'pe ani?
     Incerc sa ma fac una cu scaunul si nici macar nu realizez daca scot vreun sunet atunci cand Ethan Haymitch se rasuceste in stransoarea lui Reynard si il impinge. Urmatoarea fractiune de sucunda e o inclestare dezordonata si, la sfarsit, cand Reynard aterizeaza pe podea, un firicel de sange i se prelinge din coltul gurii si abia respira.
     - Dobitocule, pentru cine oi fi fost eu plecat pais'pe ani?
     - Asa, tranteste-mi replicile cu viitorul. Ai impresia ca ai facut totul numai pentru mine? Tu nu intri in ecuatia asta?
     Barbatul ii aplica o lovitura de picior lui Reynard si ochii ii lucesc intr-un fel dement pe care sunt sigura ca nu il voi uita vreodata.
     - Ba sigur ca intru! Eu sunt ala care a facut
toate sacrificiile!
     Reynard se rasuceste, ridicandu-se de la pamant. Inainte ca tatal sau sa reactioneze, il apuca de guler si il impinge din nou in prete. Cand vorbeste, glasul ii e ciudat de calm, iar pe buze i se intinde un suras.
     - Sacrificii pentru cine? Pentru mine sau pentru propria ta constiinta? Tu esti ala care a recuperat totul, dar nu si ala care l-a distrus?
     Ii da drumul, dar barbatul nu schiteaza vreun gest. Tot ce face e sa il priveasca stupefiat.
     - Tu..?
     Nu reusste sa continue fraza. Reynard incuviinteaza, ghicind la ce se refera si isi sterge sangele cu dosul palmei. Imi vine sa ii intind unul din frumoasele servetele ale doamnei Haymitch. O sa arate bine. Alb, auriu si rosu, cele trei culori specifice sarbatorilor.
     - Verdictul pompierilor a fost ca incendiul a fost provocat de un accident, nu? O lumanare
rasturnata. Si, pana la urma, nu erau departe. Dar mai tii minte cum s-a intamplat de fapt? Eram cu totii la matusa. Era noapte si voi doi va pregateati sa plecati. Ti-ai aprins trabucul ala nenorocit, atunci fumai trabucuri, iar eu ti-am spus ca urasc fumul. Si tu mi-ai raspuns ca nu conteaza catusi de putin ce urasc eu. Si ai aruncat chibritul, apoi ai iesit din camera, sufland fumul, iar eu te-am urmat. A durat doar cincisprezece minute pana sa se aprinda jumatate din mobila din camera. Alte cincisprezece pana sa se aprinda toata casa. Casa noastra si alte saisprezece. De la chibritul ala pe care l-ai aruncat pe langa scrumiera. Nimeni nu s-a gandit ca asta ar putea fi cauza. Dar tu stiai, nu?
     Din dreapta mea aud scancetul sugrumat al Mariei.
     - Jumatate din cartier. Jumatate din cartier a ars. Tot ce am salvat a fost globul ala de Craciun, il mai stii? Atat. Dimineata urmatoare nu mai
aveam casa. Saptamana urmatoare nu mai aveam nici parinti, pentru ca plecaserati deja in Austria.
     Se masoara reciproc din priviri; fiul, pentru sfidare, tatal, pentru ca e prea uimit pentru a isi muta macar privirea.
     - Si acum, daca tot mai vrei sa imi spui ca doar pentru viitorul meu ai plecat, esti invitatul meu.
     Reynard isi sterse pentru a doua oara sangele. Vazand ca gestul nu da rezultate, se apropie si lua servetelul din mana mea, continuand sa tamponeze pentru a opri hemoragia. Domnul Hamitch ofteaza, intaiul sunet pe care il scoate.
     - Reynard, eu..
     - Tu ai fugit ca un las! Ai plecat pentru ca nu suportai sa vezi ca ai distrus totul, pentru mine, pentru noi, pentru atatia oameni. Nu te-a invinovatit nimeni, dar ai facut-o tu destul si, dupa atatia ani, n-ai avut niciodata tupeul sa recunosti ca din mana ta a pornit focul!
     Barbatul inghite in sec si intredeschide buzele
tremurande, desi nu poate scoate vreun sunet. Se prabuseste pe scaun, cu chipul in palme si gestul lui pare sa declanseze o reactie in lant, caci, imediat dupa aceea si eu si Marie ne ridicam.
     - E adevarat, Ethan? intreaba ea, cu glasul frant.
     El incuvinteaza, fara sa isi ridica chipul.
      - Imi pare rau.. Imi pare rau...
     Femeia se apleaca asupra lui, murmurand ceva, intr-o incercare stangace de a il calma. Eu il prind pe Reynard de brat si il smucesc afara, inainte sa mai apuce sa spuna ceva. Ma izbeste o rafala de zapada, dar inaintez hotarata, trantind usa dupa mine inainte de a incepe sa tip:
     - Ce mama naibii a fost in capul tau?
     Reynard ridica din meri si scoate din buzunar un pachet de tigari. I-l smulg din mana si il arunc in zapada inainte sa apuce sa aprinda vreuna.
     - Reynard, de ce ai zis chestiile alea?
     - Chestiile astea sunt adevarul, Orelie.
     - Dar nu asa trebuia pusa problema! A fost un
accident, Reynard! Doar nut-i imaginezi ca a pus focul intentionat?
     - Stiu ca a fost un accident si, totusi, in mod surpinzator, focul nu a stiut asta, pentru ca nu s-a limitat la chibrit, ci a inghitit jumate din cartier. Nu conteaza cum s-a intamplat, ci faptul in sine, dar nu sunt absurd. Tot ce am cerut a fost sa recunoasca si el asta.
     - Si ti-ai ales fix cina de Anul Nou? Recunoaste ca a fost totul o razbunare dementa pentru ca au vrut sa te tina aici. Recunoaste ca esti frustrat pentru ca n-au fost alaturi de tine in copilarie si ca acum, cand vor sa o faca, te pedepsesc si nu te cheama pentru ca le-ai lipsi. Ai curaj si asuma-ti faptele si nu mai imparti vina tuturor din jurul tau!
     El se apleaca si culege de jos pachetul de tigari, scotand una si aprinzand-o.
     - Ba fix asta o sa fac. Si, in momentul de fata, stii asupra cui arunc vina? Asupra ta. Pentru ca, daca n-ai fi fos tu, n-as fi fost nici impuscat, nici
beat, nici suparat, nici batut, nici la patru mii de kilometri distanta de casa. Joaca-te in continuare cu papusile tale Barbie, pentru ca noi, cei din viata reala, avem probleme. Mai bine ai pleca inainte sa distrugi totul, pentru ca pe mine m-ai distrus deja.