Fă-o! // în curs de editare

Capitolul 17

     Pe jumatate intors in scaun, ma priveste incruntat.
     - De ce faci porcarii dinastea?
     Ma simt mica, mica, mica de tot in scaunul meu si incerc sa ma uit la el, dar, brusc, vreo patru alter ego-uri ale lui Reynard se apleaca sa isi desfaca centurile de siguranta.
     - De ce nu m-ai lasat sa imi fac porcariile? intreb, incetisor.
     Ma chinui sa focalizez imaginea pe el si il vad incremenind si incordandu-se o clipa, cu spatele la mine. 
     Asa ca aleg sa continui.
     - Trebuia sa ma lasi. Nu e treaba ta ce fac eu.
     Vocea imi suna mai calma si mai egala decat as fi sperat.
     - Ce dracu te-a apucat, Orelie? tipa.
     In masina e cald, iar eu sunt amortita si n-am nevoie de geaca de piele ce-mi sta pe umeri, dar o apreciez, totusi, cand degetele incep sa mi se joace cu fermoarul metalic, ruginit.
     - Ai innebunit? Tu nu chiulesti si nu te-mbeti si nu te lingi cu tipi prin baruri!
     Abandonez fermoarul si ridic ochii, dintr-o data indrazneata.
     - De cand iti pasa? Mi-ai spus sa plec si am plecat! tip, la randul meu si simt cum ochii mi se umplu de lacrimi.
      - Ti-am spus sa pleci si sa iti vezi de treaba ta, nu sa pleci si sa te comporti ca o tarfa!
     Icnesc inabusit.
     - Nu vad care e problema ta in faptul ca ma comport ca o tarfa.
     Isi pleaca pentru o clipa capul, sprijinindu-si fruntea in palma, intr-un gest de exaxperare.
     - Intamplator, te comporti ca o tarfa in masina mea.
     Sufocata de lacrimi, ma rasucesc in scaun. Arunc de pe umar geaca ce ma incurca si bajbai tremurator dupa butonul centurii de siguranta. E abia ora noua si afara e intuneric bezna.
     Reusesc sa imi scot centura de siguranta si deschid usa, repezindu-ma afara. Ma impleticesc prin zapada, simtind cum totul se invarte in jur.
     - Esti multumit acum, urlu? Sunt o tarfa in propria mea curte!
     El clatina dezaprobator din cap, dar deja mi-am luat prea mult avant ca sa ma mai pot opri.
     - Mi-ai spus sa nu ma mai joc cu papusi Barbie. Poftim, acum fac chestii mature. Ce nu e bine?
     - Nu te mai da in spectacol, Orelie, imi spune si vocea ii suna ciudat de calma. Esti un copil.
     Isi pune din nou centura si baga masina in viteza, fara sa se uite la mine.
     - Iar tu esti un nemernic, Reynard, urlu in urma lui, cu lacrimile curagandu-mi pe obraji. Esti un nemernic, repet, dar el deja a plecat.

- Karenina, trebuie sa vorbesc cu tine.
     Apas tasta doi pentru a incheia mesajul vocal si a-l trimite, iar apoi sun din nou. Ceasul arata ora zece si sun de treizeci si sapte minute in continuu, cu patura stransa in jurul umerilor si chipul crispat.
     - La naiba, raspunde odata.
     Se aude un fosnet, urmat de un mormait indignat.
     - Am raspuns, spune.
     - Karenina?
     Mormaie din nou, drept raspuns. 
     - Ce naiba ai facut pana acum?
     - Am dormit. Si, de fapt, as mai dormi si acum daca cinerva n-ar fi..
     - Trebuie sa vorbesc cu tine. E urgent, adaug tremurat, cand nu aud nici un raspuns.
     - Lasa-ma naibii sa dorm,  mormaie. Mi-e rau.
     Simt cum lacrimi imi inteapa ochii si imi vine sa urlu, caci capul imi zvacneste si totul se invarte din nou in jurul meu.
- Urgent. Mai urgent decat atat n-a fost niciodata, Karenina, ma tangui.
     - Simt ca mor.
      Ce coincidenta. Si eu.
     - Te rog.
      Ofteaza.
     - Intr-o ora, in parculet.
     - Sigur.
     Inchide, fara a-mi da alte detalii, iar eu ma ridic, sprijinindu-ma de pat si privesc pe geam. Pe alee intra o masina neagra si tot imbracat in negru e si Reynard, care o parcheaza si intra imediat in casa, lasand urme prin zapada proaspata.
     Ma intreb unde a fost. 
     Apoi realizez ca nu vreau sa stiu si imi iau haina.

     Ma uit la ceas pentru a zecea oara si observ ca mai sunt mai bine de patruzeci de minute pana sa ajunga Karenina, desi stiu prea bine ca o sa intarzie. Imi legan nevroasa picioarele si leaganul se misca odata cu mine, rasucindu-se desincronizat in toate partile. Lanturile vechi scartaie cand imi iau avant. Zgomotul asta imi e atat de familiar ca imi trzeste sute de amintiri. Asta era locul meu preferat cand eram mica. Al meu si al Kareninei. Veneam aici si ne dadeam in leagan cat de tare puteam, cu inocenta copilului care vrea sa atinga cerul. Si cand ajungeam acolo sus, vedeam totul. Ne vedeam varfurile caselor si, uneori o vedeam pe mama lui Kar udand petuniile albastrui de pe pervazul ultimului etaj si chiuiam, strigand la ea sa ne priveasca cum zburam. Alteori, o vedeam pe mama, ce scotea capul pe gemuletul ingust al mansardei si isi flutura mana spre mine, chemandu-ma in casa.
     Si probabil ca acum l-as vedea si pe Reynard.
     - Buna.
     Ma intorc brusc si aproape scap lantul leaganului din mana.
    In stanga mea, in celalalt leagan se da incetisor o fata cu par negru si zambet frivol. E fata care m-a ridicat dupa ce Reynard a fost impuscat, cand plangeam in mainile atatcatorului.
     - Buna, raspund.
     Zambeste din nou, leganandu-se.
     - N-am avut ocazia sa te intreb daca esti bine dupa..
     - Sunt bine.
     Isi ridica mana pentru a-si da o suvita rebela dupa ureche si, cand maneca gecii de piele bej se trage, imi permite sa observ un tatuaj cu un sarpe incolacit in forma unui semn al infinitului pe incheietura.
     - Reynard ce mai face?
     - Il cunosti pe Reynard?
     Realizez cat de stupida e intrebarea abia dupa ce-mi iese pe gura.
     - Da. Am fost colegide  la gradinita. Ce mai face?
     Imi privesc picioarele leganandu-se.
     - Nu stiu.
     - V-ati certat? Voi doi erati destul de, aa, apropiati la petrecere.
     Ma intorc spre ea, gata sa-i spun ca  mult prea curioasa. Dar ceva din zambetul ei timid ma face sa ma abtin.
     - Da, ne-am certat.
     Ea incuviinteaza, ca si cum ar stii totul. Incerc sa-mi aduc aminte numele ei, desi nu cred ca l-am stiut vreodata. Ori oate ca mi l-a spus atunci cand tipam. Ea era foarte calma, ca si cum ar mai fi trcut prin asta. E ciudat, pentru ca pare genul de tipa cuminte si delicata. Dar unii oameni pur si simplu sunt altceva decat par.
     - Reynard e foarte dificil. Chestia asta e justificata, adica sunt sigura ca ti-a spus prin cate a trecut, nu? Incuviinteaza din nou. Are tendinta de a fi foarte independent si de a indeparta din jurul lui ceea ce nu poate controla. 
     Intr-un fel ciudat, asta il descrie pe Reynard.
     - Are tendinta de a fi un nemernic, mormai.
     Ea rade.
     - Pai da, si asta.
     Petru cateva momente, se asterne o liniste placuta, meditativa.
     - Da-i timp doar. Da-i timp sa-si dea seama cum sa gestioneze situatia.
     - Cum sa ma gestioneze pe mine? intreb nedumerita.
     Ea tace pret de o secunda.
     - Pai da, cred ca da.
     Isi leagana picioarele incetisor si apoi ofteaza. Pana la urma sare din leagan si isi inchide fermoarul gecii.
     - Eu ar trebui sa plec. A, bafta cu, stii tu, Reynard.
     Chicoteste si nu ma pot abtine sa nu ii zambesc
si eu.
     - Mersi.
     Isi flutura mana cu unghii pictate lila.
     - Pa, Orelie.
     - Pa.
     In timp ce o privesc cum pleaca, cu mersul sau saltat, ca de copil, imi amintesc ca o cheama Amalia.