Capitolul 15

1.2K 77 16
                                    

Straini.

Exact asta e cuvantul ce ne putea caracteriza, pe mine si pe Reynard, a doua zi dimineata, stand pe scaunele de plus jerpelit ale unui vagon de clasa a doua din trenul ce mergea spre casa.

I-am aruncat o privire cu coada ochiului. Statea la cateva scaune distanta de mine, cu ochii albastri atintiti pe geam. Peisajul pe care alta data l-as fi admirat acum ma lasa rece. Munti ninsi si ape inghetate, cand eu tanjam sa privesc pe altcineva.

Ecranul telefonului se lumineaza si degetele mele se strang tare in jurul lui. Raspunde cu melodioara scurta, de intampinare si dureaza una, doua, trei secunde pana sa imi afiseze meniul principal.

Inghit in sec.

Poate o parte din mine se astepta ca ai mei sa

nu fi observat ca lipsesc, ori poate sa nu le fi pasat, caci ma strabate un usor fior de incantare (si vinovatie) cand vad cele saizeci si patru de apeluri ratate.

- Aveti optesprezece mesaje vocale noi, rosteste sacadat o voce robotica. Doriti sa..

Apas tasta patru inainte de a continua si primul incepe automat.

- Orelie, rosteste vocea mamei, sugrumata de plans. Ne pare rau. Te rog.. Te rog, intoarce-te acasa. Te rog, nu face asta. Suntem.. distrusi...

Inchid mesajul, caci ceva din cuvintee mamei ma face sa nu mai vreau sa ascult. Distrusi. Eu distrug pe toata lumea.

Involuntar, aunc o privire peste umar, spre Reynard. Si el se uita spre mine si, pentru o secunda, ma fixeaza cu ochi de gheata, reci si inexpresivi. Par mai intunecati si ceva din nuanta lor imi aminteste de cerul innorat, inainte de o furtuna puternica.

Apoi ne intoarcem amandoi privirile.

Simt ca ma ustura ochii si am nevoie de toata vointa sa nu izbucnesc in lacrimi cand tastez un mesaj pe telefon.

Mami, vin acasa.

*

Paisprezece ore mai tarziu, aceeasi voce de femeie huruia in difuzoare, anuntand ca au mai ramas exact opt minute pana la stationare. Dupa atata germana, limba mea natala suna placut si, mai ales, deosebit de inteigibil. Eram sigura ca nu imi vor mai trebui limbi straine prea curand.

- Cinci minute, anunta din nou vocea.

Probabil ca au oameni platiti pentru a cronometra timpul ramas, m-am gandit. Am adaugat posibila slujba pe lista mea de top-zece-viitoare-cariere-pentru-cand-voi-avea-varsta-legala-sa-ma-angajez si m-am ridicat, luandu-mi

paltonul pe mine, asa cum au facut si restul pasagerilor din vagon.

Prin mcutele ferestre de sticla fumurie vedeam perindandu-se cu viteza imagini ale orasului. Suspinand fericita, mi-am aruncat rucsacul pe umar si m-am ridicat in picioare, inghesuindu-ma cu restul pasagerilor nerabdatori.

Trenul a incetinit si s-a oprit brusc, suierand.

- La o parte!

Un baietel de vreo sapte ani s-a inghesuit printre oameni si a iesit pimul. In spate, o bunica modesta, ce tragea dupa ea un geamantan isi cerea scuze pentru nepotul ei. A aruncat o privire spre rucsacul meu, ce cazuse, agatat de copil, iar eu i-am zambit slab. O persoana ce purta o geaca neagra, de piele s-a aplecat si mi l-a dat, inainte de a fi calcat in picioare. I-am multumit cu un gest al capului si inima mi s-a strans, vazandu-l pe Reynard imediat in spatele meu, cu chipul impietrit. Mi-a facut semn spre usa, iar eu am oftat, iesind cu pasi impliticiti.

Gara incepe deja sa se goleasca de pasagerii cee urcau in tren, ori de cei ce plecau acasa. Am aruncat o privire obosita si pe buze mi-a inflorit un zambet sincer cand mi-am localizat parintii. Am vazut-o pe mama izbucnind in lacrimi si pe tata tresrind de bucurie si ambii mi-au venit in intampinare, cerandu-si iertare si spunandu-le ca le0a fost dor de mine si intrebandu-ma daca sunt bine, un flux de cuvinte sincere dupa care tanjam de atata timp.

Mi-am strans mama in brate, sarutand-o pe ambii obraji uzi, iar tata m-a tras langa el, inainte de o noua reprize de scuze si pareri de rau. Am suspinat si eu, simtindu-mi ochii intepati de lacrimi si m-am desprins de ei.

- Reynard, bine te-ai intors.

Mama i-a zambt larg si, inainte ca el sa poata spune ceva, l-a strans in bate. I-am vazut chipul strafulgerat de mirare, apoi destinzandu-se si m-

am intors, luand-o inainte, astfel incat sa nu fiu martora la alt schimb de replici emotionant.

Stiu ca Reynard merita asta, dar voiam sa fiu eu cea care ii ureaza bun venit.

Sa fiu eu cea care il zambeste.

Sa fiu eu cea care il strange in brate.

Sa fiu eu cea care sa ii spuna sa nu mai plece niciodata.

In schimb, eu sunt cea care il priveste, luptandu-se cu lacrimile.

Fă-o! // în curs de editareUnde poveștirile trăiesc. Descoperă acum