Fă-o! // în curs de editare

Capitolul 11

     Spre seara, tot spiritul Craiunului s-a canalizat in a ne face sa ne simtim mizerabil. Intinsi pe cate un fotoliu rabatabil din stofa maronie din sufragerie, ne-am lasat coplesiti de melancolie si ne-am pierdut dupa-amiaza prefacandu-ne ca ne uitam la filmele proaste de Craciun re-difuzate pentru a mia oara. Nu stiu la ce se gandea el, dar mie mi-au revenit in minte o gramada de momente frumoase de familie, care ma impingeau tot mai aproape de a izbucni in plans. Familia mea, aflata la vreo sase sute de kilometri distanta, nu cunostea ca mottoul sarbatorii asteia stupide e "fii mai bun, iubeste si iarta" si, ca atare, nu s-a deranjat sa imi telefoneze. Nici Karenina. I-am trimis pe putin cincisprezece mesaje si le-a ignorat pe toate. Singurul lucru bun din toata chestia asta e ca, ei bine, nu mai am si alti prieteni. Pentru ca asa n-are cine sa ma mai dezamageasca.

      Sigur, Reynard n-a facut-o. Pate doar pentru ca a simtit sentimentul asta pe pielea lui. Sta pe celalalt fotoliu, privind fix inainte, undeva cu putin deasupra ecranului televizorului, care arata niste elfi in costume verzi, invartindu-se in jurul Mosului. Ma stramb, caci gandul imi zboara iminent la faptul ca nu mai cred in el. Nu mi-am dorit nimic anul asta. Decat ca parintii mei sa se intoarca si sa am parte de un moment de familie decent. Chiar daca n-am spus-o niciodata si nici nu stiam ca am gandit-o, sunt sigura ca e adevarat.

      Telefonul lui Reynard suna si tresarim amandoi, smulsi din reveria nesanatoasa in care ne-am cufundat. I-a schimbat tonul de apel intr-un tarait retro, clasic, pentru ca devenisem prea deprimati de melodioara de Craciun. Prietenii lui l-au sunat de cateva ori azi-dimineata, pentru a-l chema la petrecere, dar le-a inchis de fiecare data.

     Imi arunca o privire, iar eu ii zambesc, incurajandu-l sa raspunda. Exista inca o posibilitate infima ca apelantul sa fie unul din parintii lui. Imi daruieste si el jumatate de zambet si se ridica, indreptandu-se spre telefon. Nici pe el nu l-au sunat.

     Imi indrept privirea spre fereastra, urmarind printr-o crapatura dintre perdele cum ninge, in timp ce ii ascult pasii pana pe hol. Stratul de zapada e realmente urias si altadata poate ca asta m-ar fi enervat, caci nu sunt o adepta a frigului si a viscolului, dar acum ma simt atat de coplesita de lucruri triste si urate, incat nu ma pot abtine sa nu caut sa vad frumusetea in ceva. Anul asta n-am familie, dar am zapada. Ca si cum lucrurile astea alterneaza, compensandu-se unul pe altul.

     - West, rosteste scurt si fara inflexiuni.

     Desi n-ar recunoaste-o in veci, stiu ca o mica parte din el tanjeste dupa parintii lui si e dezamagita.

     - De cate ori trebuie sa repet? Nu. Vin. La. Petrecerea. Ta.

      Ma intind dupa telecomanda si dau volumul mai tare cu doua unitati, ca mai apoi sa il scad cu sase. Nu imi place sa trag cu urechea, dar nu ma pot abtine. O mica vinovatia in marea de prostii in cre e scaldat universul. Ceva imi spune ca, macar de data asta, karma o sa fie ingaduitoare.

     Scrasneste din dinti si, cand vorbeste din nou, coboara tonul.

      - West, nu imi pasa ce marfa o sa aduci sau cine vine sau ce facem. Nu vreau sa vin la porcaria aia!

      Ma ridic si ma lipesc de zid, exact in locul in care el e rezemat, pe partea cealalta, in hol.

     - Haymitch, de cand ai devenit o puicuta? E o petrecere si o sa fie foarte tare. Consider-o o distragere de la cotianul tau amarat si deprimant.

      El riposteaza cu o injuratura la adresa asa-zisei distrageri, care nu i se pare o idee buna.

     - Mai ai timp sa te gandesti. Incepe in vreo trei ore, acasa la Celia Uriah.