Fă-o! // în curs de editare

Capitolul 3

      În dimineața următoare, m-a trezit zgomotul ușor al pașilor mamei. I-am zâmbit, cu gândul încă la seara precedentă și la rugămintea lui Reynard de a rămâne și a vedea un film împreună. Cum ceasul arăta în jur de ora două, m-am văzut nevoită să refuz și să mă întorc acasă înainte că părinții să se sosească, deși nu pot spune că aș fi acceptat chiar dacă ar fi fost mai devreme. Probabil că nici el n-ar fi vrut să rămân. Probabil că a făcut-o doar din politețe. Probabil. 

  
      - Unde pun asta? 
  
      Mama ridică rochia șifonată pe care am luat-o pentru petrecerea Kareninei, privindu-mă întrebător. 
  
      - Nu știu. Cred că n-o să am nevoie de ea prea curând.
Ridică din umeri și o înghesuie din nou în punga foșnitoare de hârtie, băgând și pantofii în cutie. 
  
      - Cum te mai înțelegi cu.. Clipește enervată, arătând spre un perete. Reynard! strigă, mulțumită că și-a amintit numele băiatului. 
  
      - E încă enervant, îi reamintesc, nedorind să-i povestesc despre seara trecută. 
  
      - E singurul copil de pe-aici. Poate ar trebui să-ți mai faci și tu prieteni. 
  
      - Mamă, am prieteni, scrâșnesc eu. 
  
      Enervată, mă ridic din pat și arunc plapuma la o parte. Mă îndrept spre oglinjoara fixată pe perete, prinzându-mi părul într-un coc rapid, în timp ce mama fredonează încet câteva versuri ditr-o melodie veche, pe care n-am mai auzit-o decât la ea. 
  
      - Ieși cu el la un suc. Sau ia-l la o petrecere, îmi spune, ridicând punga cu rochia în aer. Un colț din materialul arămiu atârnă peste o margine. Asta stă degeaba aici. 
  
      Îi privesc imaginea reflectată în oglindă și am timp să observ cum mi se unesc sprâncenele într-o încruntătură înainte să mă întorc spre ea. 
  
      - E o petrecere sâmbătă. A Kareninei. 
  
      - Și de ce nu îl iei pe Reynard? 
  
      Îmi zâmbește puțin, apoi începe să cânte iarăși, aranjând două cărți pe raftul bibliotecii, de  parcă ar fi propus cel mai firesc lucru. De când mă pune mama să scot băieții la suc? Până mai ieri abia dacă aveam voie să mă uit la ei. 
  
      - Stai, stai, stai. Adică am voie să merg? 
  
      - De ce nu? mă întreabă, privindu-mă cu ochi mari și mirați. 
  
      Izbucnește într-un hohot de râs atunci când eu încep să țopăi și să țip, casă umplându-se de o amestecătură de zgomote sranii. Îmi trag rapid niște haine pe mine, apoi o iau la fugă spre casa lui Reynard, nu înainte de a o strânge în brațe pe mama și a îi șopti un mulțumesc grăbit. 
  
  
  
  
                                                 *                                   *                                  *
      - N-am de gând să merg la petrecerea nebunei ăleia. 
  
      - De ce nu? îl întreb revoltată, ignorând faptul că mi-a făcut prietena nebună. 
  
      - În primul rând pentru că n-am fost invitat. 
  
      - Acum ești. O să vii, fie că vrei să nu. 
  
      Izbucnește într-un hohot de râs care mă face să mă simt prost. Îmi mut privirea în jos, spre cana de ceai cald pe care eu mi l-am făcut și pe care o țin cu ambele mâini. În casă e frig și firișoare de aburi se ridică din ea, dansând prin aer. El stă pe un scaun în fața mea, ținând de gât o sticlă de vodka absolut pe fundul căreia abia dacă a mai
rămas ceva. Mă face să mă simt ca o fetișcană de unu-patru pe lângă el. 
  
      - Te rog! insist cu glas plângăcios. Karenina mă omoară dacă nu mă duc. Ești singura mea șansa să calc la petrecerea aia. 
  
      - Adică părinții tăi te lasă numai dacă vin eu?  Aș înțelege să fie invers, dar așa... 
  
      Râde așa de tare că aproape scapă sticla din mână, iar eu nu îmi pot stăpâni un chicot firav la gândul logicii complet greșite a părinților mei. 
  
      - Profit cât pot înainte să ajungă să te cunoască, îl anunț. 
  
      - Și mai exact de ce profiţi? 
  
       Ridică o sprânceană și mă privește, având întins pe față un zâmbet pe care nu îl pot cataloga decât ca pervers. Iau o înghițitură de ceai, sperând că nu observă roşaţă care mi s-a întins în obraji. 
  
      - Deci vrei? 
  
      - Ce-mi iese? 
  
      Dacă nu aș fi atât de disperată aș fi fost deja înapoi în camera mea, renunțând la planul genial de a mă milogi de Reynard. Copilul ăsta e o cauza pierdută. 
  
      - Ce vrei? îl întreb enervată. Bani? 
  
      - Prefer plata în natură, iubito. 
  
      Icnesc și dau să mă ridic, în timp ce rânjetul i se transformă într-un râs nedumerit.
    - Stai liniștită, nu de la tine. Nu-mi vine nimic în minte acum. Pur și simplu îmi rămâi datoare, bine? 
  
      Îmi întinde mână pentru a încheia înțelegerea, iar eu i-o strâng firav, ușor scârbita. Mâna îi e caldă și aspră, iar strângerea fermă. Îi da drumul mâinii mele tremurânde, iar eu mi-o trag repede și mă îndrept spre ușă. În spatele meu, el ia o altă țigară de pe masă și și-o arinde, trăgând prelung din ea. O rafală de vânt încărcat cu zăpadă mă lovește, dar mă aventurez drept prin ea, fiind convinsă că oriunde e mai bine decât acolo, cu Reynard. 
  
  
  
  
                                                    *                                      *                            *
    Profesoara de matematică, ce ne e și dirigintă, continuă să ne vorbească despre apropierea vacanței, scrutându-ne pe toți. După ce privirea îi alunecă asupra mea, mă întorc din nou la Karenina şi continui să îi cer detalii despre petrecere. 
  
      - Lindsey vine? 
     Mă aprobă, iar eu mă strâmb dezamăgită. Fata în cauză, probabil atrasă de rostirea numelui ei, ne aruncă o privire întrebătoare, retrăgându-și-o după câteva secunde. Karenina râde silențios, părul lung, blond, scuturându-i-se în coada joasă în care e prins. 
  
      - Domnișoarelor, aveți ceva de împărtășit cu toată clasa?
Scuturăm rapid din cap, iar diriginta își contiua monologul. 
  
      - Cum spuneam, veți trage la întamplare un bilețel cu numele unui coleg, căruia îi veți face un cadou. Puteţi începe să veniţi. În ordine alfabetică, adaugă când aproape toată clasa se ridică.  
      - Sunt iar ultima. Welsh, nume cretin, se strâmbă Karenina. 
  
      Ne afundăm din nou în conversație, până când vine rândul meu. Țopăi ușor spre căciuliță de Moș Crăciun ținută de profesoară, în care se află bilețelele cu nume. Amestec ușor bilețelele cu vârfurile degetelor și extrag unul, rugându-mă să fie numele Kareninei. 
  
      - Becky Gilbert, anunță dirigintă înaintea mea, lungindu-și gâtul peste umărul meu ca să poată
citi. 
  
      Becky îmi zâmbește, iar eu mă declar oarecum mulțumită. Cea care îmi va primi cadoul e o fată scundă, cu păr blond, ale cărei trăsături frumoase nu ies în evidență cu nimic mai mult decât comportamentul său timid și respectuos. Aveam să îi iau ceva frumos. 
  
      Mă îndrept înapoi spre locul meu, privind cum numele Kareninei este extras de o fată cu probleme de comportament. 
  
      - S-a zis cu cadoul meu de Crăciun. Asta o să îl mănânce cu totul, se strâmbă ea. 
  
      - Orelie Menue, anunță o voce deja plictisită pe care o recunosc că fiind a dirigintei. 
  
      Îmi înalț privirea ca să văd cine avea să fie Moș
Crăciunul meu și scot un icnet. Prietena mea râde înfundat, cu mâna la gură, iar eu îi trag un ghiont. Întorcăndu-se la locul său, Reynard îmi șoptește zâmbitor: 
  
      - Știu că ar trebui să fie surpriză, dar o să îți iau o pereche de tanga. 
  
  
  
  
                                        *                                           *                                             * 
  
  
  
  
      Gândindu-mă că am ajuns să detest din tot sufletul turele de noapte ale părinților mei, mi-am scos hanoracul și cămașa. Afară ninsoarea se
oprise, dar frigul persista și tot ce îmi doream era să mă bag în pat. Am aruncat o privire pe geam, la cerul înnorat și mi-am tras peste cap tricoul. Degetele înghețate mi s-au încâlcit în încercarea de a deschide cureaua, dar, reușind, am lăsat blugii să cadă pe podea și m-am îndreptat spre baie. 
  
      Până când am auzit un râset înfundat. Mi-am rotit alarmată privirea prin cameră, știind că eram singură acasă. Cu respirația deja accelerată, încercând să mă conving că nu era decât imaginația mea, am apăsat clanța, străduindu-mă să fac cât mai puțin zgomot. Totuși, am mai auzit un chicot, așa că mi-am tras halatul de baie pe mine și, incă încercând să fac un nod decent, mi-am făcut curaj să caut sursa. 
  
      Râsul s-a transformat într-un huiduit puternic și, reușind, într-un final să descopăr vinovatul, am
scos un țipat scurt și m-am dat cu un pas în spate. 
  
      Cățărat pe pervazul geamului din cameră mea, ținându-se cu mâinile de ramă și având fruntea și nașul lipite de sticla ce le deforma, Reynard mă studia cu interes. 
  
      Și-a ridicat sprâncenele, privindu-mă și mi-a făcut semn să deschid geamul. 
  
      - Pleacă! Nu le dau drumul în casă psihopaților! am urlat la el, deși nu eram sigură că poate să mă audă. 
  
      Totuși, el și-a lipit fața și mai tare de geam, holbându-se la mine. Am tras jaluzeaua și perdeaua pentru a nu-l mai vedea, iar el, ca protest, a început să facă zgomote ciudate. Am rămas acolo petru câteva minute, gândindu-mă ce
aveam de făcut cu nebunul dar, într-un final, am decis că n-am altă soluție decât să îi dau drumul înăuntru. 
  
      Am deschis geamul, lăsându-l pe Reynard să aterizeze forțat înăuntru. L-am prins de umăr și l-am târât până la ușă, unde a reușit să își revină din șoc și să se ridice singur, ceea ce mi-a permis să grăbesc pasul către ușa de la intrare. 
  
      - Ți-am zis că vreau să îți fac cadou o pereche de chiloței, îmi aminti ei, cu un rânjet larg pe față. Voiam să văd ce culoare preferi. 
  
      L-am împins afară cu toată forța pe care o aveam în mine și am încuiat ușa de două ori. 
  
      - Psihopatule! i-am strigăt, înainte să mă îndrept iarăși spre baie, de data această cu halatul bine strâns în jurul meu.