Fă-o! // în curs de editare

Capitolul 6

       Mă evită. Am impresia că mă evită. Probabil n-ar trebui să fiu aici, dacă el nu vrea să mă vadă. 

      Strâng din dinți și îmi adun curajul să apăs pe butonașul înghețat al soneriei, dar îmi retrag mâna chiar când îl ating. La naiba, fac asta de cinci minute! Probabil că o să îngheț înainte să prind suficient tupeu să sun. Inspir adânc și pun mână pe sonerie, fără să apăs. Cred că o să mai am nevoie de câteva ore și pentru asta. 

      - Intră până nu te transformi în țurțure, Orelie. 

      Îl aud cum chicotește și îmi întorc capul spre fereastra de pe care mă privește, la timp pentru a fi lovită în față de o rafală de zăpadă. Mă dezechilibrez și, orbită, fac câțiva păși înapoi, scuipând particule fine de gheață. Pun pariu că moare de râs. Mă întreb de cât timp stă acolo. 

      - E deschis, mereu e deschis, mă informează când încerc să intru cât mai demnă în casă. 

      Are un zâmbet ironic, dar nu răutăcios. Îmi întinde o pătură pe care mi-o pun pe umeri. Atunci când am ieșit din casă doar într-un hanorac nu mă gândisem că o să îmi ia atât de mult până să întru. Acum simt cum mi se scurgeapa rece din haine.  

      - Am venit să mă asigur că n-ai uitat de petrecerea de diseară, îmi fac curaj să îi spun. 

      Zâmbește și mă asigură că nu avea cum să uite, iar eu respir ușurată. Mă conduce în camera lui puțin dezordonată, unde e ceva mai cald. Pe pat stă întinsă o cămașa albă, frumos călcată, alături de o pereche de blugi negri, curați. Mă așez lângă ele și îndrept gulerul cămășii, al cărui colț era îndoit. El încălecă scaunul, sprijinindu-și bărbia pe spătar și fixându-mă cu privirea.  

      - Cum e acasă? îl întreb, într-o încercare de a sparge gheața. 

      - Mai bine că la școală, fii sigură. Ar trebui să fiu suspendat mai des, râde el. 

      - Mda, data viitoare vei fi suspendat cam de tot. Sperăm să nu se ajungă chiar așa departe. 

      Ridică dintr-o sprânceană și se apropie de mine periculos de mult. Simt cum îmi freamată stomacul. 

      - De ce  ții așa mult să fim în aceeași școală? Ai vreun plan cu mine, pisi? 

      Îmi proptesc mâna în pieptul sau și îl imping de pe mine, râzând. 

      - Pentru că să știi că accept, adaugă. 

     - Tu accepți orice de la oricine, mă strâmb eu. Norocul tău e că n-am vreun plan care să te implice și pe tine. 

      Se bosumflă și își reia locul pe scaun, mormăind ceva ce mă face să râd și mai tare. Mai sunt doar câteva ore până la petrecere și ar trebui să plec să mă pregătesc, dar nu mă îndur să o fac. Bineînțeles, asta până când nu mă dă el afară din casă. 

      - Păi eu tocmai voiam să mă îmbrac. Vrei să îmi vezi iarăși boxerii? 

      Pufnesc dezgustată și îmi acopăr ochii, în timp ce el ridică întrebător din sprâncene. Bâjbâi spre ușă, cu mâna încă la ochi și aproape mă împiedic în pătură. Râzând, el îmi prinde umerii și mă călăuzește încet până la ușă. O deschide și rămânem amândoi în prag privind ninsoarea. 

      - Dar e frig acolo, mă miorlăi eu, înapoindu-i pătura. Nu vreau să ies. 

      - Haide.    Mă împinge delicat în față, încât acum câțiva fulgi de zăpadă îmi aterizează pe braț. Vin să te iau în două ore, ca un coleg-vecin-fără-care-părinții-nu-te-lasă-la-petrecere bun ce sunt.