Capitolul 2

2.3K 124 10
                                    

     Pliurile fustei albastre în carouri mi se leagănă într-o parte și alta în timp ce țopăi prin zăpadă, dorind să nu-mi ud cizmele. 

      -Lia! chiuie Karenina, întâlnindu-mă în hol. Mai e atât de puțin! Doar o zi, îți vine să crezi? 

     Aproape că mă înec cu nodul din gât când prietenă mea mă strânge veselă în brațe. 

      -Ți-ai găsit pantofi pentru rochie? 

      Reușesc să mă desprind din îmbrățișarea ei, scoțând un icnet pe care ea îl ia că pe o aprobare. 

      -Ce naiba ai? De ce nu te bucuri? 

      -N-nu am nimic. Sunt bine.

      -Ești sigură? 

      -Sigur că sunt sigură, Kar. 

      -Atunci de ce nu te bucuri? 

      -Normal că mă bucur! 

      Îi privesc chipul încordat și buzele subțiri, strânse, rujate cu o nuanța de roz pal. Ochii negri mă studiază suspicioși. 

      -Orelie, vii la petrecere, nu? 

      Nodul din gât revine. 

      -Cum aș putea-o rata? 

      Îmi zâmbește ușurată și mă strânge iarăși în brațe. Încerc să îi zâmbesc și eu, dar știu deja că

tot ce îmi iese e un rânjet fals. 

  

   

  

                                                                  *               *              * 

  

   

  

      Iau ultima bucată de turtă dulce de pe farfurie, privind la televizor. Cuvintele lui Stefan sunt   acoperite de lovituri puternice în geam. Încerc să dau sonorul mă tare și să le ignor, dar sunt nevoită să mă ridic din pat și să văd cine a înebunit înainte ca fereastră să cadă cu totul. 

  

      -Nu mai arunca cu nenorociții ăia de bulgări! 

  

      Un Reynard zgribulit și rușinat îmi face semn cu mâna. Tremur de frig numai când îl văd doar într-un tricou. 

  

      -Voiam doar să te întreb dacă mi-ai putea da lecția la chimie. Am nevoie de un cinci că să trec. 

  

      -Care din ele? Ai chiulit la aproape toate. 

  

      -U-ultima. 

  

      Își freacă brațele pentru a se încălzi, privindu-mă rugător. 

  

      -La naiba, Orelie, mi le dai sau nu? Îngheț aici! 

  

      Îmi dau ochii peste cap și mă întorc spre dulăpiorul din cămară. Aproape că dobor tot teancul de cărți încercând să sustrag caietul subțirel, plin de formule. 

Fă-o! // în curs de editareUnde poveștirile trăiesc. Descoperă acum