Capitolul 5

1.8K 90 11
                                    

      Lumina roșie a ceasului electric se conturase în cifre despărțite de spații nedefinite în întuneric. Când contururile se schimbă simultan, arătând ora unu fix, tresar. Reynard geme, în somn, iar eu în realitate. 

      Se aud pași pe hol. Trupul mi-e încordat, așteptând lângă peretele rece în care e fixată ușa. Nu veniți aici. Vă rog, nu veniți aici.  

      Scările scârțâie ascuțit sub greutatea celor ce le urcă. Se aude un murmur încet, imprecis. Încremenesc cu mâna întinsă și cu respirația oprită. Conturul trupului tatălui meu se profilează prin geamul de sticlă al ușii. 

      Sar că o gazelă a cărei viață e amenințată. 

      - Bună, tati. 

      Ușa se închide în spatele meu. În față, tata se încruntă, cu mâna rămasă în aer. În cameră ceva foșnește și sper că Reynard n-a făcut altceva decât să se întoarcă pe partea cealaltă. 

      - De ce nu dormi la ora asta? 

      - Am avut teme. Acum am terminat și voiam să merg să mă spăl pe dinți. Apoi mă culc. 

      Reynard geme iar. Îmi încleștez dinții și îi dezvălui într-un zâmbet. 

      - Cred că și tu ești foarte obosit. 

      Încuviințează și îmi arată un surâs strâmb, lăsând în sfârșit mâna jos. Bolborosește ceva despre vreme și dă să se întoarcă spre camera lor. 

      - Unde mama naibii sunt?  

      Simt cum efectiv transpirația îmi îngheață pe spate și se zvârcolește, dându-mi fiori. Tata se întoarce la auzul urletului. Face un pas în față, eu unul în spate.  

       - E cineva aici? 

       - Ce e asta? 

       Sunt cu spatele lipit de geamul ușii și cu mâinile proptite de perete. 

      - Un film. La televizor. Unul prost, adaug. 

      Tata e sceptic. Își pune mâna pe umărul meu și mă dă la o parte, dar îmi oblig corpul să nu se miște prea mult. Se strecoară pin deschizătura formată între mine și ușă și o deschide. Reynard continuă să țipe. 

       - Televizorul nu e pornit. 

      - Ba sigur că e. Îl văd cum se încruntă spre ecranul negru și mă bag în fața lui cât de mult pot. E un film prost, cu un tip orb, pe care l-au răpit niște traficanți. Din când în când, arată totul din perspectiva lui. Îi zâmbesc, făcându-i semn să asculte strigătul "orbului", ce întreabă audiența unde este. Într-un depozit abandonat, tontule, răspund. E tare prost filmul, adaug repede. Merg să dau sonorul mai încet și apoi mă culc. Noapte bună, tati. 

      Îi dau un pupic pe obraz și apoi intru în cameră, închizând ușa, deși geamul de sticlă nu mă ajută. Reynard scoate interjecții disperate, pentru că nici măcar nu e în stare să se țină pe picioare. Fac un salt spre pat și îl înăbuș cu o pernă apăsată peste față. Că să tacă, mă sprijin în mâna cu perna în timp mă fac că răscolesc patul în căutarea telecomenzii. În realitate îi dau lui Reynard șuturi și ghionturi că să nu se mai zbată. Încă e beat criță.  

      Mă arunc cu totul peste el când reușește să scoată un icnet. Înhaț telecomanda și mimez apăsarea unui buton exact când tata se uită la mine printr-o crăpătură a ușii. Îmi șoptește un noapte bună și pleacă, ratând noua rundă de zvârcoleli ale băiatului de sub mine. 

Fă-o! // în curs de editareUnde poveștirile trăiesc. Descoperă acum