Zeii din Infern

11. Căldura ce se aminteşte

Femeia demon nu simțea colții şobolanilor rupând din carnea picioarelor ei.

Îi dădea la o parte doar când îi vedea că erau prea durdulii, mai bine hrăniți şi decât ea, stând tolăniți pe lângă ea.

E uimitor cum iubirea te poate face atât de insesibil.
Serea scuipă peste mușcătura şobolanului şi frecă cu fervoare.

Ațipise pentru câteva clipe şi nu bagase de seamă mirosul de carne arsă.

Scheletele trecuseră din nou prin culoarele temniței cu bucăți de slănină agățăte pe spate.

Ordinele celui mai mare, atât timp cât Serea era în temniță la fiecare ridicare de funingine să se treacă cu bucata de carne prin fața temniței ei, ca şobolanii să fie ațâțați de miros.

--Nu te teme surioară, oriunde ai fi, nu-l voi lăsa pe nemernic să-şi pună gheara din nou pe tine.

Dinții femeii demon clănțăneau puternic. Nu avea haine să-i acopere carnea doar cârpe trase în grabă și unute de noduri groase.
Abea mai avea carne pe ea cât să-i fie acoperite oasele.

Îşi lăsă capul greu să cadă pe perete. Trase cu limba un dinte ce stătea să cadă. Rotindu-l prin gură îl scuipă, se răsuci într-o boltă şi ateriză fără zgomot.

--Probabil în rahat.

Serea îşi trecu palmele murdare în jurul pulpelor dezgolite alintându-se. Atât de singură, părăsită.
Cine ar fi crezut? Cea mai dorită si invidiată fată din sat. Alte vremuri erau atunci.

Cu treizeci de ani umani în urmă, Infern, Regatul de scară trei, Gaura treizeci şi nouă, Comitatul patru, sat o mie optsute nouăzeci şi şase.

--În respectul centenarului de la naşterea Stăpânului Castelului, demoni ai satului o mie optsute nouăzeci şi şase ne-am adunat să sărbătorim, cei cincizeci şi cinci de ani de pace şi prosperitate pe care i-am avut sub stăpânirea sa dreaptă. Niciun sătean n-a înfometat, pământul nu s-a îmbibat de cenuşă, recoltele au prosperat, iar scheletele sunt în plin toi, comerțul merge nemaipomenit. Strigați întru încuvința şi admirația Stăpânului Castelului!

Țipete şi tunete de aplauze izbucniră din multimea adunată la poalele crestei.
Sorbeau fiecare cuvânt al demonului orator ce deschise sărbătoarea.

Serea era şi ea în multime, bătând din aripi, încercând să nu arate pe față decât un zâmbet radios şi nu strădania ei de a rămâne în aer.

Zborul staționar era mai greu decât părea. Numai demonii tineri şi începători zburau în cercuri ca să nu obosească. Ar fi fost o rușine dacă le-ar fi urmat exemplul.

--Nu e minunat?

Serea se întoarse spre sora sa răspunzându-i:

--Ce vorbeşte? Sau ce?

O dată, de două ori, de trei ori. Bătea din aripi alert.
,,Să nu cad, să nu cad, să nu cad"

--Rere, ziua e atât de frumoasă! Uite-te în jur, ce frumoşi sunt toți demonii, suntem cu toții adunați aici, împreună.

Surioara mai mică făcu cercuri în jurul Serea de entuziasmată.

Într-adevăr, în lumina trandafirie a dimineții aripile de diferite forme şi structuri scânteiau; reflectau adunate într-o semisferă ascultându-l pe vorbitorul de pe creastă.

Însă Serea vedea numai corpuri de demoni transpirate şi copii nerăbdători şi demoni mai buni decât ea care îşi puteau ține echilibrul in aer, spre deosebire de ea...

--Serea, aici! Serea!!

Un zâmbet îi inflori peste buze şi un oftat de relaxare îi ieşi pe gură să aibă în sfârşit o scuză să se mişte din loc.

Din câteva bătăi de aripi ajunse în jurul cercului ei de prieteni.

--Te-am căutat la locul de intâlnire, dar nu te găsisem acolo.

Spuse o fată demon. Serea zâmbi răsucindu-şi părul pe un deget.

--Nu, a trebuit să văd de soră-mea. Să stau cu ea să nu se piardă. Salută-mi prietenii, Lari.

O îmboldi Serea, tragând-o de braț înspre cercul ce se formase în jurul lor.

--Bună, numele meu e Selara. încântată de cunoştință.

Zâmbi şi făcu cu mânuța.

--Oh, ce micuță şi drăguță!

Exclamase o altă voce din grup.
Serea îsi trase din nou surioara la o parte. Prea multă atenție primea oricum acasă.

--Cinci ani umani, dar spuneți-mi e adevărat, Ferfi, o să te căsătoreşti?
Strigăte și chiote se rupseră din grup.

--Da! Cu cel mai super, extra, înaripat demon ce s-a mai văzut.

Demonii din grup lăsasera oftaturi şi râseturi contemplative.
Serea se simțea excelent.
Era în mulțime. Era ascultată, apreciată, era în siguranță.

*

Sofia îşi trecu palmele peste obrajii umezi.

--Mă doare.

Tuşi puternic tremurând pe picioare.

--Încă odată. Nu mai plecăm de aici dacă nu te mişti.

Vocea Violetei atingea note destul de înalte cât să facă toți liliecii din peşteră să-şi ia zborul.

--Plecăm după furtună. Nu e vina mea.

Încă o lovitură peste obrazul Sofiei.

--Dacă crezi asta chiar eşti proastă. Fără dubii.

Sofia îndrugase ceva printre buzele sparte.

--Să nu cumva să îndrăzneşti să-i spui ceva lui Dami, despre asta, m-ai înțeles?

Sofia dădu din cap.
Unde era Cassy?
De ce nu nu venise să o caute?
Unde era Cassy?
Unde era ?!

--Haide! De data asta când te arunci în aer nu mai țipa.

Sofia nu aşteptă să fie împinsă şi de data asta sări de bună voie, plonjând in gol.

~19.nov.2017/ 20:05~