Zeii din Infern

Poți fugi

Violeta strânse între dinți carnea pe jumătate arsă. Era atât de neagră încât se fărămița sub atingerea cea mai delicată. Capul îi bubuia cu o durere surdă, iar mâinile îi tremurau în modul specific al organismului de a-i protesta lipsa de hrană și orele îndelungi petrecute sub arșița bătătoare a Infernului.

Cunoștințele ei despre sistemul financiar care era gestionat între demoni îi erau mult prea împrăștiate. Văzuse că Damian dădea ceva la schimb pentru supele primite și mâncarea luată de ici și de acolo și chiar la intrarea în oraș, în Scatrei, au avut nevoie de bani de plată, o vamă că se intră în capitala zeilor.

Însă, nu se interesase prea tare de aceste lucruri, Violeta fiind ocupată când cu Cassian, când cu Damian. Uite unde a adus-o asta! De una singură, pe străzi necunoscute, cu un iz prea puternic de fecale pentru nasul ei sensibil, într-un tărâm din care se fac legende, încercând să mănânce carne din animale atât de bizare încât un ornitorig și un unicorn ar fi părut la ordinea zilei.

Era furioasă, iar foamea folosea această furie pentru combustie.

--La o parte!

Se rostogoli din calea unei căruțe ce purta marfă până dădea impresia unei movile cu un vârf atât de impresionant. Doi demoni zburau deasupra lui, în timp ce altul, ținea de frâierele animalului uriaș care trăgea căruța printre străzile nu destul de late pentru o astfel de marfă.

Violeta se ridică în picioare, se scutură pe poale de cenușă și praful adunat. Ieși de pe mica străduță unde se ascunse pentru a putea înfuleca bucata furată de pe tarabă, când dădu înaintea ei de un șir lung de carturi, toate acoperite cu cârpe, pături sau chiar materiale decorate cu detalii de blazon, strigând de la o depărtare de puterea și averea celor care au asemenea încărcătură sub protecția lor.

Șirul de căruțe se întindea, șerpuitor spre poalele Caaburolui.

Când se adunaseră atâtea căruțe? Când?

Străzile erau goale înafară de aceste încărcături, nici un alt demon nu străbătea cerul și nici pământul. Îi dădea un sentiment de aprehensiune care o făcea să-și fi dorit să-și fi luat picioarele pe spinare și să fugă cât mai departe posbil. Înghiți în sec.

Cât de mult ar fi vrut să riște, să meargă la una dintre carturi și să întrebe unde se îndreptau? Nu, de ce se îndreptau spre Caaburo? Avea legătură cu zeii? Cu Damian?

Trebuia! Era mult prea evident, multe prea față. Însă, abia scăpase din închisoarea în care Damian o pusese cu nici câteva zile în urmă. Era sigură că vrea să se întoarcă?

Stomacul îi chiorăii.

*

Damian era un zeu fără puteri. Își trase ghearele de-a lungul tapițerei pe al cărui tron îi era inserat numele: Kasgard, în litere aurite, poleite cu praf rubiniu.

Ușile de la balcon erau larg deschise, iar dedesubtul său, Scatrei se împrăștia asemenea unei bestii îmblânzite, mugind în spatele minții, scuturând din când în când lanțurile care o țintuiau.

Mai Marii îl lăsaseră, îi permiseră să-și împlinească ascensiunea pentru că nodul nevralgic se adunase îndeajuns de tare, încât Infernul începea să se dezbine. Toată puterea lăsată în urmă de zeul Val, trebuia redistribuită, dezechilibrul, dacă prelungit, ar fi riscat despicarea întregului teritoriu.

Însă, un zeu nu putea domni fără Tavra și Berea. Legitimitatea sa pe același tron pe care acum îl înconjura în mișcări lente, va fi chestionată, nu numai de demonii normali din Scatrei, ci chiar de toți cei care locuiau porțiunile mai îndepărtate ale Infernului. Rumoarea are aripi mari și agile, vorba va ajunge în lung și în lat, iar atunci, contestatarii vor venii în numere ca să-l atace.

Lucian ateriză pe balcon. Se prinse cu un braț de balustradă:

--De ce ești rănit?

Lucian trase cu dinții de capătul bandajului improvizat dintr-o cârpă înfășurată de-a lungul brațului.

--Știi ce fel de moștrii se ascund sub palatul ăsta? Ce fel de demoni sunt închiși acolo?

--Au știut ceva? De Berea?

Dădu din cap, intrând în spațiul camerei. Umbrele scoaseră mici pâlpâieri de scântei când pașii lui călcară marmura.

--De asta am și venit atât de în grabă. Cred că a fugit cu celălalt solzat cu care era vecin de celulă.

--Nu cred.

--I-au văzut plecând împreună. Știi cât de adunați sunt solzoșii, cât de tribiali, e în instinctul lor. E aproape imposibil că nu a mers cu el.

--Nu ar face asta, nu mi-ar călca cuvântul așa.

Lucian îți deschise gura largă și apoi o închis cu un clincket de mandibulă.

--Tocmai ce a făcut-o când a plecat din locul în care ai pus-o!

--Pentru că palatul se cutremurase și se iscase acea vraiște. Era normal, instinctul de fugă sau luptă i s-a activat.

--Iar ea este cea care merge pe fugă?

Damian dădu ușor din cap, cu un degete sub buză, își ridică ochii:

--Sofia e cea cu lupta.

--Nu aș fi zis.

Înterveni blunt Lucian, după care își mișcă ușor brațul și adăugă:

--Acum? Acum ce facem? Nici pe una, nici pe alta nu o ai.

--Ne concentrăm toate eforturile pentru a primi delegațiile de întâmpinare care au fost trimise către palat. Încă nu am vorbit cu restul zeilor despre cum se va desfășura întâlnirea oficială pe decursul următoarelor zile. M-au acuzat că i-am luat pe nepregătite.

Damian ridică din umeri, imitând răspunsul pe care avuse să le dea atunci când i-au pus acea întrebare. Nu toate instinctele puteau fi înfrânate, într-un program bine stabilit.

--Berea se va întoarce la mine.

--Zic că ești mult prea încrezător.

--Vom vedea.

Spuse trasând forma literelor K.A.S.G.R.D.

//08.06.2020; 15:35//