Zeii din Infern

17. Aburi prevestitori

Oasele scheletului clincăiră între ele, tava îi tremura pe degete, încearca să-și continuie drumul spre camera Stăpânului Castelului, deși liliacul ce i se băgase în cutia toracică bătea bezmetic din aripi încercând să iasă din cușca de oase.

Scheletul servitor mai făcu un pas pe treaptă, continund să urce scările. Strigăte se auzeau din cameră.

--Nu mă face, demonă să plec în căutarea corciturii tale, mai repede decât am planificat!

Vocea Stăpânului Castelului tună în furie și frustrare.
Scheletul servitor își scărpină osul stern.
De nu s-ar mai zbate liliacul ăla, ar putea să meargă drept.

--Nu! Nu e aici! Nu știu ce bazaconii ai aflat, dar el nu e aici!

Țipătele scheunate ale femeii încearcau să acopere vâjitul ce se auzea din cameră.
Se auzise ceva spărgându-se.

Scheletul servitor se grăbise pe cât de mult poate, dar erau atât de multe scări.

--Nu mă minți! Pot să citesc în cordonul vostru, l-ai născut în Infern și l-ai crescut în lumea umană, iar acum s-a reîntors, abominația, pe pământul nașterii!

Un râset maniac sparse vâjâitul și scârțâitul scărilor.

--Ești atât de orb. Prostule! Nu poți să vezi ce e în tine! Lasă-mi băiatul din asta!

Servitorul schelet deschise ușa camerei. Fața roșie și pe jumătate despicată a femeii demon era fixată pe el de cum înaintase în cameră.

Stăpânul Castelului era în picioare, în spatele scaunului de care era prinsă demona, cu lanțuri de fier și umbre aprinse, ce-i ardeau pielea rămasă.

--Cum îndrăznești să vorbești în asemenea hal cu mine!

Stăpânul Castelului îi cuprinse gâtul de la spate cu gheara lui puternică. Îi trase capul femeii demon pe spate.
Ea se uită cu ură în ochii lui.

--Nu știu unde e Va-Selara. Lasă-mi băiatul în pace, cu mine ai o dispută nu cu el. El nu știe nimic.

Scheletul servitor lăsă tava pe masa ce se clatină la picioarele femeii demon. Scheletul luă o ceașcă și o umplu meticulos cu lichid fierbinte.

Ceainicul nu îi tremurase printre oasele lipite ale degetelor, dar liliacul îl irită.

--Nu-mi dai altă alegere, demonă.

Finalizase Stăpânul Castelului înainte să-și înfigă ghearele în cutia craniană a femeii demon.

Ea lasă un țipăt în toată puterea sa, dar era prea târziu, căci deja în colțul camerei, în oglinda inversă, imaginea lui Cassian devenise clară.

Stăpânul Castelului se înfipse mai cu putere în demonă, privind spre oglinda inversă, la abominația pe care o născuse demona.

--Te-am găsit.

Murmură Stăpânul Castelului peste țipetele agonizante ale demonei.

Liliacul în sfârșit găsi loc și ieși dintre oasele scheletului.
Servitorul luă tava și ieși.

*

Cassian stătea sprijinit cu spatele de perete. Erau din nou pe străduța lăturalnică, în locul de întâlnire stabilit. Der-Gagari trebuia să ajungă din moment în moment.

Dintr-o dată o durere îl izbi în piept. Cassian își duse o mână peste inimă.

Curenți electrici păreau să-i străbată carnea. Căzuse în genunchi.

Sofia se ridică de unde stătea.
Îi puse o mână pe umărul lui Cassy. De cum Sofia îl atinse simți ceva familiar în el. Ceva străin și totuși familiar.

Sofia stătea în picioare privindu-l pe Cassy cum se scutură în genunchi pe jos, iar ea simți doar împlinire și extaz atigându-i pielea sensibilă.

--Tavra, ce faci? Pleacă de lângă el.

Vocea lui Damian venea de undeva de departe. Greu de auzit pentru Sofia.

Ce o făcea să se simtă atât de bine?
O mână o smulse cu putere de lângă Cassian.

Se împiedică și alunecă. Damian o cuprinse de după mijloc și o trase cât mai înlăuntrul străzii.

--Nu! Stai, lasă-mă, încă puțin, nu, nu, dă-mi drumul!

Damian îi astupă gura.

--Taci. Liniște.

Sofia se scutură în strânsoarea lui puternică. Încă puțin, doar încă puțin voia să simtă căldura aceea tăioasă.

--Ascultă-mă, Tavra. Ascultă-mi vocea. Nu te mai zbate.

Damian o întoarse cu spatele.
Nu văzuse decât cum Violeta se aplecă deasupra lui Cassy.

Furie îi curgeau cu putere, înlocuind orice alt gând. De ce?

--De ce, Violeta are totul?

Cuvintele ei erau de neînțeles cum încă Damian îi bloca gura.
O lăsă să alunece din brațele sale, dar nu-și desprinse mâna de pe ea.

Se aplecă privind-o direct în ochi. Părul lui roșu formă o aureolă în jurul feței.

Sofia se poticni pe picioare. Capul îl simțea ușor și părea că plutește.
Se simțea de parcă dăduse jos pe gât două sticle de vin.

--De ce o preferi pe Violeta? Ea întotdeauna a avut totul, iar eu nimic. De ce trebuie să o iubești pe ea și nu pe mine?

Ochii lui se măriră. Se aplecă mai mult înspre ea.

--Despre ce vorbești?

Sofia își întinse un deget acuzător peste umărul lui Damian.

--Pe ea o lași să simtă fulgerul. Pe mine, nu. Pe mine niciodată nu... toată lumea nu la mine.

Damian o scutură de ambele brațe, reatrăgându-i atenția spre el.

--Fulger? Ce fulger?

Sofia își trecu degetele peste brațul lui, îl cuprinse și ea de încheietură.

Făcu în pas mai aproape de el, intrând în cercul căldurii sale. Emana căldură ce o învelea atât de complet și de întreg încât...

--Tavra! Sofia!

Sofia își pleoscăi buzele. Capul i se clătină, totul se învârtea în jurul ei. Își lăsă capul să se odihnească pe pieptul lui.

--Fulger rece, furios, trist. Îi e dor, e cald. Caută. Sunt și eu așa. Căldura e ca a mea. Miroase a mine.

Damian își trecu ghearele peste creștetul ei, apăsându-i capul pe pieptul lui.
Mormăitul ei părea fără sens, dar Damian știa mai bine.

~25.dec.2017/ 12:35~