Zeii din Infern

22. Răscolind cenușă

În întuneric se aprind umbre, scântei izbucnesc în jurul lui Ot-Anin și a celorlalți doi gardieni.
Tălpile li se loviră de marmură rece, undeva în zborul lor prin sala întunecată.

Se auzeau șoapte, de mai departe, asemenea unor vântoase ce se izbeau din furtună afară, vocile loveau mințile gardienilor și îi lăsară fără suflare.

Căzură în genunchi și de acolo mai jos, pe coate. Scânteile izbucniră în limbi de foc, flăcări se cățărară pe pereții turnului, luminând trupurile marilor zei.

Ot-Anin își  lăsară imediat privirea în pământ înainte ca flăcările să aibă măcar o șansă de a lumina chipurile preamăriților.

Își acoperiră fața cu mâinile tremurătoare. Auzea umbrele șoptind.
Îl priveau din toate colțurile, treceau peste pielea lui și îl ciupiră. Le auziră cum murmurau despre el. Spuneau despre ochii. Le șopteau zeilor că le-a văzut ochii.

--Nu, nu , preamăriți, nu am văzut mai sus decât  mi s-a înaintat în viață să văd.

Murmură, lăsându-se să cadă mai adânc în plecăciune, bărbia lipită în marmura rece, ochii ageri largi deschiși, împăienjeniți, așteptând.

--Ot-Anin, oasele tale cântă în strigăte. Le aud.

O voce străină se încovoiase într-un zâmbet nevăzut.

--Cât de multă stricăciune s-a ars în pielea ta. Ești spălat în atâtea plânsete. E aproape...obscen.

Încântare cădea din glasul zeității, cu fiecare cuvânt eliberat pe gura-i.
Ot-Anin nu-și putu reține un zâmbet. Cât așteptase recunoașterea zeităților? Cât de mult timp luptase pentru stema zeului și cât de groaznice fapte a împlinit. Toate pentru acest timp. Recunoașterea zeilor, în sfârșit a sosit.

--Ești delicios, Ot-Anin, aproape ... gustos.

Degete subțiri, scheletice în simțire, se răsfirară peste creștetul său, încârligându-se în buclele sale.

Când s-a apropiat? De ce nu a putut sesiza că cineva s-a apropiat de el, înainte să simtă mâna? Cum?

--Te-aș mânca, aproape.

Ceva în voce suna prea convingător. Prea definitiv.
Prea cert.

*

Sofia își trase pelerina mai strâns în jurul umerilor. Griul murdar al materialului căpătase pete  negricioase ce se confundau în cenușa și jarul ce acoperea drumul, asemeni nisipului în deșert

--Te-ai cam întrecut cu cuiele.

Damian  se oprise din mers. Îl lăsă pe un Cassian leșinat să cadă pe jos cu o bufnitură puternică.
Sofia scrâșni din dinți.

--Dacă nu ți-ai fi petrecut noaptea asigurându-te că nu mai poți nici să zbori, soldat, nu ar fi fost nevoie să îmi folosesc rezerva de fier pe tine și nu ar fi trebuit să am acum o tavră pe jumătate moartă de frică de ceea ce se întâmplă.

Damian se adresă lui Der-Gagri care se oprise și ea, la fel ca întregul grup, deodată cu Damian.

Violeta îi aruncă o privire Sofiei care era prea prinsă în jocul copiilor de demoni ca măcar să se prefacă că a auzit ce se discuta.

Copiii demoni se fugăreau prin aer.
Erau destul de departe vederii cât să pară de mărimea unor mere coapte.
În jurul lor se ridicau dealuri de cenușă și un cer înroșit de soarele ce era o surdă amintire a vieții de pe pământ.