Zeii din Infern

Zeul din întuneric

--Oamenii erau doar o idee nespusă a universului când primii demoni și-au luat avânt spre înaltul Infernului. Născuți din mantia cosmosului, stăpăni peste oaseminte, mânuitori ai focului, omul e doar o reflecție palidă a puterii noastre neasămuite.

Decesus își despărți brațele, indicând desenele gravate în marmură și piatră neagra ca tartarul ce formau o constelație bântuită de-a lungul cupolei ce  închidea intrarea principală. 
Intraseră în unul dintre cele cinci turnuri ale Caaburoului, sălașul zeilor.

Erau doar ei doi. Sophia, Decesus și trei scheleți care se mișcau în spatele lor asemenea unei trene pe care nu o simți, dar o auzi.
Clinchetul osului pe dălți de marmură, pocnetul în scântei în încheieturile oaselor, toate astea îi ridicau părul pe ceafă Sofiei, acompaniând vocea lugrubă a lui Decesus.

--Zeii sunt cei ce ne protejează, ne ghidează, ne îndrumează.

,,De ce ne protejează?  Ce există mai periculos decât creaturile astea?"

Se întrebă Sofia, rotindu-și umerii obosiți, aripile îi atârnau pe dălți trase în urma ei, grele și voluminoase.

Păreau să pătrundă într-un tunel întunecos, umbrele erau atât de dense încât lumina torțelor nu putea străbate zidul întunecos.

--Noi doi suntem binecuvântați, căci zeul Va ne are în protecția aripilor sale.

De cum vorbise Decesus, întreaga temelie păru să se smucească, ca un câine provocat, cu spume la gură, gata să sară în atac.

Sofia își strânse brațele la piept, într-o încercare futilă de a se face mai puțin observabilă. Deși o noapte eternă îi înconjura, prezența a ceva sufoca întreg spațiul.

--Va, am venit, precum mi-ai cerut, servitorul tău umil, ingăduie-tă si arată-te spre a-mi lumina oasele netrebnice.

Era mai mult decât o rugă, daca s-ar fi putut numi așa, era o poruncă, căci era dată pe un ton rece inghețat, desprins de vreo inflexiune și lipsit cu totul de afecțiune.
Sofia își simțea pentru prima dată sângele curgându-i prin vine. Simțurile i se ascuțiseră de îndată. Simțea foc printre degete, dar care era blocat și nu găsea uscăciunea umbrei pentru a se forma.

O lumină începu să pâlpâie în depărtare. Asemenea unui cavou din vechime, pe rând perdeaua de întuneric se trase, nu de bunăvoie, ci ținută în lic de forță mult mai vicioasă. Întunericul ăsta nu erau umbre. Sau cel puțin nu umbrele de afară, care se cătărau pe umeri și te mângâiau pe piele, ciocnindu-se și creând scântei.

Sofia observă cu fiecare pas pe care-l făcea pe coridorul luminat, cum intunericul se arunca în lumină, turbat, înspre Sofia, vrând să muște, să atingă.
Decesus o împinse în fața sa. Sofia se impiedică, iar o bucată de noapte mâri de foamete.

Totul părea a gusta a coșmar, iar Sofia voia căt mai repede să se trezească din el. Căci se apropiau cu prea mare repeziciune de orice era capabil să țină in frâu monstruozitatea ce-i înconjura.

--Fă bine și pune picior în fața altuia, altfel nu vei reuși să-ți revezi mama.

Asta nu o convingea pe Sofia, ba chiar o făcea să se întoarcă din drum. Mama nu o ajutase prea mult până acum, chiar, ar fi putut cu ușurință să spună, că a băgat-o mai tare în încurcătură.

La capătul drumului se înălțau scări de marmură neagră bătute în ceea ce părea a fi un opal, largi și dese de păreau să construiască o piramidă de sine stătătoare.
Decesus se opri la prima treaptă. Sofia își încruntă privirea încercând să vadă mai bine, în timp ce avea toate simțurile în alertă pentru întunericul ce a inchis calea in spatele lor.