Zeii din Infern

Cenușă printre degete

Spre un soare roșu ca meningita în gât, se îndreptau la pas vioi, Cassian și Der-Gagari. Singuri în deșertul de cenușă sură întins cât se vedeau cu ochii, contrastul roșu rubin-gri argintiu îi loveau retinele lui Cassian atât de puternic încât de o vreme capul începuse să-i bubuie, iar astfel să nu se poată concentra în totalitate pe cordonul ce-l lega de mama lui.

Demona își ținea în frâu furia privindu-l pe uroi aplecat de durere, încercând să-și tragă picioarele după el. L-ar ăutea lua în brațe? Să-i ușureze din greutatea mușchilor? Desigur. O va face? Nu.

--Uroi, vrei să-ți spun ceva?

--Hă?

--Nu-mi pare rău pentru ce ți-am zis mai înainte. Aveai nevoie de cineva să te trezească la realitate.

--Bine.

Dar nu era bine. Prin tot dârdâitul său, Der-Gagari simți frustrarea uroiului stându-i pe marginea dinților rotunzi. Într-adevărera destul de frig, noaptea în deșert e zdrobitoare de răcoroasă, mai ales dacă nu vi pregătit. Der-Gagari pufni adânc. Își lăsă pătura să-i alunece de pe umeri și i-o întinse lui Cassian.

--Ține.

--Unde te duci?

O întrebă privindu-i întins aripile, așteptând din orice moment ca ea să-și ia zborul, lăsându-l pe el cu pătura în mână, singur în puustietatea deșertului de cenușă.

--Unde mă ghidezi, unde vrei să mă duc? Ia pătura până nu mă răzgândesc.

--Nu am nevoie de pătura ta.

--Nici nu. Tremuri de distracție?

Uroiul își trase fața de sub privirea ei, dar cu o mână acceptă pătura. Își înveli bcata de material peste haina subțire și uscată de transpirație. Uroiul roti umerii, relaxându-se vizibil sub noua cupolă de căldură. Der-Ggari îl privi curioasă. Se așteptase să se plângă de drumul greu, de bătături în picioare, de oboseală, dar nimic nu ieșise din gura lui de când porniseră de la han. Străbătuseră o parte din teritoriul satelor împrăștiate, iar dacă instinctele nu o înșelau se îndreptau spre teritoriul Demonului Decesus. O zonă sălbatică, greu de stăpânit, dar cumva pe care Demonul supra denumit Stăpânul Castelului se descurcase să o aducă la picioarele sale și să o țină în supunerea sa pentru mai bine de cinci sute de ani omenești.

--Oată ce ajungem la cea mai apropiată așezare nu va mai trebui să mă însoțești.

Demona își ridicase sprânenele atât de puternic în mirare, că ar fi putut să-i zboare de pe frunte.

--Nu-ți fac niciun serviciu ție.

--Ci Sofiei, nu? Crezi că-i faci ei vreun serviciu?

Râse amar. Dacă n-ar fi știut mai bine, demona ar fi zic că uroiul s-a intoxicat cu ceva ce îl face acum să-și lase gura la plimbare, însă cum a gustat tot ce a pus în gură, știa că ceea ce vorbea din el putea fi rămășaguri din șocul ce i-l provocase aseară. Asta, și o încercare patetică de a o îndepărta.

--Sofia e egoistă. Pare inocentă cu ochii aia mari ai ei și zâmbetul subțire pe care-l face. Pare ceva iepuraș în fața farurilor care ae nevoie de ajutor, dar nu e. E rea. E zgârcită, are ceva întunecat în ea. Știi cum era la școală? Îmi spunea cum nu are prieteni, dar nu lăsa pe nimeni să se apropie de ea. E arogantă, crede că i se cuvine dreptul de a alege oamenii care sunt mai ,,superiori"-

--E De Os, I se cuvine să aleagă ce e mai bun.

Der-Gagari îl întrerupse ridicând din umeri. Nu-i păsa de toate intrigile astea umane, iar cel mai probabil oamenii ăia meritau ignorarea ei. Un De Os nici nu ar fi trebuit să fi îndurat existența pe lângă niște ființe atât de inferioare.