Zeii din Infern

Necunoscutul ei

Violeta sufla în pumnii ținuți strânși la piept. Transpirația îi încrețise vârfurile părului, ce-i alunecau necontenit în față. Stătea aplecată cu obrazul lipit de un perete. Sau cel puțin se simțea ca un perete. Răcoarea de rocă dură îi injecta în pori mici săgeți ce o făceau să stea alertă. Plămânii ei săpau după aer, iar ochii i se învârteau dranatici în prejur. Era trează, era în locul în care o lăsase Damian. Da, da, nu era acasă.

Se lăsă să se ridice încetul cu încetul în picioare. Se îndreptă din spate, sprijinindu-se de perete. Era dureros de ironic să se bucure că era în temnița asta și nu unde o dusese coșmarul ei.

--Mișcă.

Voci necunoscute, pe un fundal de lanțuri clincăind se lasă uzite de undeva de departe. Străinul, Anin, care vorbise cu ea, mârâi ca răspuns spre noii veniți.

--Toți trei? Doar pentru mine? Mă răsfățați.

Râse de parcă nu avea nicio treabă sau grijă. Violeta își puse mâna peste gură, să nu scoată vreun sunet nici măcar din greșeală.

--Ridică-te, Gură, dacă nu ajungem în timp, tu le vei explica Lor de ce am întârziat.

Alte sunete străine, mișcări de fier pe fier, terminate cu o bătaie largă din aripi, iar apoi liniște. Din nou liniște.

Violeta păși după ce se făcu sigură că nici un sunet nu se mai auzi în întunricul ce o înconjura. Nu putea vedea nimic în jur. Clipi des, doar ca să știe că-și ține ochii deschiși. Deși era noapte de nestrăbătut în jur, și nu putea vedea ceva, să-și țină ochii închiși ar fi fost mai rău. Dacă va apăarea de undeva o luminî, iar ea o va rata pentru că nu se uita? Iar cu ochii închiși nu îi vede, nu o vede. Nu îi vede pe Ei, nu-și vede Casa, în spatele pleoapelor.

Voia să strige, să lovească ceva. Avea prea multă energie adunată în ea. Visul, mai bine zis coșmarul, îi pomapase adrenalină în vene destulă cât să poată alerga un maraton. Se mișcă din colo, încoace, pe vârfuri, apoi pe călcâie, dădu din brațe, orice, dar să nu-și amintească.

--Dragă tu poți crede cum arată?

--Inadmisibil.

--Excat ce i-am spus și eu. Neglijentă, nu are un pic grijă de ea, nu realizează ceea ce am sacrificat pentru ea, câte i-am dat pe un platou în față, iar ea ce a făcut? Ne-a scuipat toată munca în față!

--Nuuu! Violeta strigă adâncind-și unghile în pereți. Clipea des. Sări pe două picioare. Nu, nu voia să revadă fața lui mami, a lui tati. O priveau de sus, de pe fotolile tapițate, un șemineu ardea în spatele lor, iar covorul țepos îi imprima forme pe pielea dezvelită. Își duse degetul deasupra buzei. Sânge.

--Nu, nu, nu.

Își scuprinse capul între palme și și-l scutură cu putere. Nu mâncase de ceva timp. Când a fost ultia dată când a mâncat? Da, mâncare! Ce ar vrea să mănâce când va veni Damian să o ia din temniță? I-ar plăcea carne prăjită, din aceea cu crustă atât de tare că atunci când o mușca trebuia să o rupă. Apoi terciul ăla ciudat pe care l-au făcut la hanul unde s-au oprit. Avea gust de mămăligă rece, dacă l-ar încălzi ar fi numai bun. Se putea vedea cum le mânca cu degetele atât de grăbită ar fi să pună ceva în gură. Numai să nu verse pe ea. Nu, mami ar certa-o, tati ar bate-o dacă și-ar păta rochița.

--Nu, nu, nu ei.

Se ciupi în interiorul palmelor. Tremura. Sări de câteva ori.

Tati își afundă vârful trabucului în scrumieră. Mustața lui se mută de pe o parte a alta a buzei sale superioare, mestecă tabac. E nervos, când supărat mestecă tabac. Mami o prinse de mânecă bluzei roz, o trase pe hol, cu o altă mână deschise larg ușa de la intrare. Noaptea se întindea în zare, afară ningea necontenit, straturile de zăpadă se cățărau una peste alta văzând cu ochii, frigul iernii o prinse de picioarele goale, încercă să se tragă.

--Leta, Leta, ai fost rea.

Mami oftă adânc, prinzându-și buza cu dinții ei auriți, privi peste umăr la tati care stătea rezemat de tocul ușii. Aripile lui tati erau lăsate liber atingând cu vârfurile covorul albastru din hol. Mami o trase mai aproape, până când erau nas în nas.

--Nu o să ai niciodată aripi ca mine și ca tati pentru că tu nu vei fi ca noi. Leta, tu ești obraznică și nu meriți ceea ce noi ți-am dat. Repetă!

Ochii lui mami erau mari și verzi, respirația ei mirosea a cafea tocită, strânsoarea ei o durea pe Violeta. Eva umed se prelinse pe piciorul ei. Mami își încreți nasul, îndreptându-și ochii spre rochița lui Violeta.

--Poți să faci pe tine, Leta, nu mă impresionezi, tot afară vei dormi.

O mângâie ușor pe cap, trecându-și degetele printre șuvițele Violetei de păr.

--Nu, nu, nu merit ceea ce mi-ați dat. Sunt obraznică și urâtă. Nu sunt specială. Nu sunt ca voi.

Mami își deschise gura, cu dinții ei auriți, cu buzele ei subțiri. Zâmbea. O prinse pe Violeta de bărbie.

--Da, da, bravo, nu ești specială, Leta, oricine ți-ar spune altceva. Zecele acela pe care l-ai primit nu e nimic. Totul nu e nimic. Nu contează că ai luat zece, Leta, nu contează că nimeni din clasă nu a mai luat așa o notă la testul de matematică, nu-mi pasă de ceilalți, îmi pasă de tine, Leta, tu ești fetița mea, iar dacă ne mai arăți vreodată carnetul de note țopăind așa, îți vom rupe caietul. Da?

--Nu sunt specială. Sunt fetița ta.

O mângâiere pe cap. Un sărut pe obraz, o împinsătură de la spate, iar Violeta era afară. Se urcă pe șezlongul pe jumătate înghețat, trase pătura peste ea.

Violeta privea în gol, nu-și dăduse seama de asta numai când alte sunete de lanțuri reveniseră undeva departe. Nicio voce nu vorbi, dar îl simți pe străin, pe Anin, îl cunoștea cum respira, îl simțea cum ocupa spațiul în care se afla. De parcă își petrecuseră dintotdeauna existența în absolută întunecime.

Violeta își mușcă pielița de la degetul mare. De un timp nici nu-și mai auzea stomacul chiorăind după mâncare.