Dragă inimă, de ce el?

Capitolul 5

 
Ce mă rănea cel mai mult? Aveam multe răspunsuri la această întrebare, dar în acel moment doar unul se plia sufletului meu înlănțuit în durere. Mă durea faptul că preț de câteva clipe mă făcea să mă simt specială, iar apoi mă făcea să mă simt un nimic...

Nodul care mi se pusese în gât mă sugruma, ochii îmi erau inundați de lacrimi, iar suferința din inima mea mă copleșea. Îmi doream să dispar din lumea asta rea și nemiloasă în care Emilian era călăul meu.

- Eva, a strigat el în spatele meu, dar am mers mai departe. Am închis ochii pentru o clipă și când i-am deschis el era în fața mea încercând să-și regleze respirația.

- Nu-ți pasă de mine , am mormăit ridicând ușor ochii înlăcrimați spre el.

- Vreau să-mi explici ce ai vrut să-mi spui și...

- Nu am nimic de adăugat, Emilian. Trebuie să plec!

- Nu pleci până când nu îmi explici, Eva, a rostit răscolindu-mă cu ochii lui fermecători și indignați.

- Marina mă așteaptă în stația de autobuz... Facem parte din lumi diferite și așa trebuie să rămână!

- Da, dar vreau să știu de ce îmi dai lumea peste cap. De ce tocmai tu?

Din nou mă înălța la cer ca apoi să îmi frângă aripile și să mă lase să mă izbesc violent de realitate. Am oftat lung aplecându-mi capul, iar apoi am plecat abia abținându-mă să nu izbucnesc în plâns. Nu reușeam să îl înțeleg, dar cel mai probabil inima mea era doar o jucărie pentru el.

Am răsuflat ușurată când mi-am dat seama că nu venea după mine și m-am grăbit spre stația de autobuz. Când am ajuns în stație o undă de șoc m-a lovit și m-am încruntat. Emilian stătea sprijinit de superba lui mașină așteptându-mă.

- Trebuie să facem schimb de numerele de telefon. Dușmanii tatălui meu pot crede că ești importantă pentru mine și să încerce să-mi facă rău prin intermediul tău. Nu îmi pasă de asta pentru că nu vor reuși, însă nu vreau să fii o victimă colatarală, Eva. Dacă observi ceva dubios vreau să mă suni, mi-a explicat în timp ce și-a memorat numărul în telefonul meu, iar apoi a scris ceva în al lui.

- Bine.

Câteodată când mă uitam adânc în ochii lui vedeam frică, iar asta mă intriga pentru că după spusele lui un del Castillo nu se temea de nimic. Cumva lui Emilian îi era frică de mine sau de ceea ce se întâmpla în interiorul lui când eram în preajma lui?

- Îți este frică de mine, am exclamat făcând doi pași spre el și fixându-i ochii tulburați.

- Asta este o prostie. De ce mi-ar fi teamă de tine, Eva? M-a întrebat încercând să zâmbească, însă frica din ochii lui îl împiedica.

- Ei bine, am mormăit apropiindu-mă și mai mult de el astfel încât îi puteam auzi respirația accelerată și simți tensiunea care plana în jurul lui. Cineva mi-a spus odată că teama de a te îndrăgosti de cineva este deja dragoste, iar tu te temi de mine din cauza asta, Emilian!

Vorbele mele l-au șocat și reacția lui întârzia să apară. Ochii lui se plimbau agitați pe chipul meu și era derutat, tulburat neștiind ce să facă. Inima mea o luase razna în piept deoarece niciodată nu am avut curaj să spun acele cuvinte unui băiat și speram ca ele să fie adevărate.