Dragă inimă, de ce el?

Capitolul 19

Timpul? Timpul a fost pentru mine focul care m-a ars de vie în acești ani care au trecut pe lângă mine fulgerător.

Da, au trecut patru ani de când am rostit acel ,,adio" cu inima frântă și iată-mă la vârsta de 21 de ani. În acești ani mi-am ținut promisiunea și am mers mai departe lăsând amintirea lui pradă unei nebuloase astfel încât să-l uit.

Am reușit acest lucru? Tind să cred că da, însă un gol în sufletul meu continua să existe și doar atât. El nu era nimic mai mult pentru mine decât un gol din adâncul sufletului scufundat în întuneric.

Am auzit că timpul vindecă rănile sufletul și le cicatrizează, însă pentru mine nu a fost așa... Eu am învățat să trăiesc cu durerea până când am ajuns să nu o mai simt.

A fost inevitabil ca suferința să nu mă schimbe și m-am transformat oarecum. Eram mai rece, mai reținută și am construit un zid în jurul inimii mele obosite pentru a o proteja.

Uitându-ma la Eva din trecut pot spune că mă bucuram de această schimbare și de persoana puternică care am devenit.
Mi-am ținut promisiunea și mi-am deschis inima spre noi începuturi, astfel eu și Ben eram împreună de doi ani de zile fiind fericiți.

Îl iubeam, el mă iubea și doar asta conta. Aveam o viață liniștită, lipsită de probleme, fără nebunie și pericol. Matt și Megan erau căsătoriți de un an de zile și s-au mutat într-o casă mai mare lăsându-mi mie căsuța care mi-a devenit cămin încă de când am pășit prima dată în acest oraș, eram studentă la facultatea de medicină veterinară și slavă Domnului că eram în vacanță deoarece aveam nevoie de așa ceva.

Aveam multe de învățat și asta mă epuiza, însă chiar dacă nu mai mergem la facultate trebuia să îmi caut un job pe perioada vacanței de vară și să continui cu voluntariatul la adăpostul de animale.

Aveam un program încărcat doar de voluntariat momentan, însă eram optimistă că voi găsi un loc unde să lucrez. Iubitul meu Ben era și el student la facultatea de drept dorindu-și ca într-o bună zi să fie un procuror la fel de strălucit ca și fratele meu.

Probabil te întrebi care mai era treaba cu prietenii mei. Ei bine, toți erau studenți... Marina, pe lângă studenția de la facultatea de inginerie era și fotomodel. Cum se îmbinau aceste două? N-am idee, însă ea se descurca.

O tipă dură ca și Brianna a ales academia de poliție, încă nu-mi vine să cred că asta a ales să devină, iar Vanessa urma să fie un biolog desăvârșit într-o bună zi.

Dylan și Caleb studiau ceva mai practic și anume mecanică, robotică, megatronică și alte prostii din astea pe care nu le voi înțelege niciodată.
Viețile noastre erau liniștite, monotone și ne mulțumeam cu asta.

În acea zi, destinul m-a adus pe strada unde a locuit el, stradă pe care nu am mai pus piciorul de patru ani de zile.

M-am oprit în fața porților ruginite și legate cu un lanț gros, încet ridicându-mi privirea spre conac, care nu mai arăta așa cum mi-l aminteam.

Cel mai probabil acum sălășluiau în el singurătatea și nostalgia clipelor demult apuse fără a mai avea loc pentru oameni care să îl însuflețească.

Ferestrele erau sparte, lipsite de protecție, pereții crăpați îmbrăcați în negru, culoare dată de funinginea focului care l-a mistuit în urmă cu patru ani. Chiar dacă timpul voia să-l sugrume, să-l distugă, conacul încă se înălța mândru spre crângul cerului la fel ca în anii săi de glorie.

Mi-am dat pălăria neagră ce-mi acoperea capul la o parte pentru a-i aduce un omagiu sărmanului conac și a mă închina în fața măreției sale distruse. Cine știa câte secrete erau ascunse și îngropate în acel conac...