Dragă inimă, de ce el?

Capitolul 16

Bravo, Eva. Dintre toate răspunsurile, scuzele, pretextele din lume tocmai pe ăla a trebuit să-l aleg. Am vorbit fără să gândesc și nu mai puteam da înapoi, oricum îmi plăcea să mă laud cu admidatorul meu secret în fața lui pentru că așa îi arătam că nu-mi mai păsa de el și că aveam de gând să-l las în trecut așa cum era firesc să fac.

Totuși, asta era o minciună pe care el trebuia să o creadă și trebuia să joc un teatru de cea mai înaltă calitate. Am făcut câțiva pași spre ei privindu-i intens dându-mi seama că așteptau cu nerăbdare răapunsul meu.

- Admiratorul meu secret este aici, am replicat încrezătoare observând cum în ochii căprui ai lui Emilian apare o umbră de confuzie și teamă, ceea ce era foarte, foarte bizar.

- Aici chiar acum? A întrebat trecându-și agitat mâinile prin părul lui mătăsos și aruncând o privire scurtă spre prietenul său care se uita sceptic la mine.

- Da, aici în inima mea, am răspuns împreunându-mi mâinile la piept și zâmbind mai visătoare decât nu am  fost niciodată.

- Ar fi bine să pleci de aici. Haide!

- Bine, Emilian. Pa, Dylan, am strigat ieșind cu viteza lumnii din vestiar bucuroasă că am scăpat atât de ușor, însă admiratorul meu secret nu a avut efectul dorit asupra lui...

Ar fi trebuit să fie gelos, dar nu. Lui Emilian del Castillo nu-i păsa de nimeni și nimic. Îl iubeam și-l uram în același timp și din nou mă întrebam, dragă inimă, de ce el?

Ora de sport a fost la fel de epuizantă ca întotdeaună pentru că am fost pusă să alerg pe o distanță lungă, iar profesorul m-a felicitat pentru că am rezistat până la final fără a putea să spun același lucru despre Vanessa și Marina, care de câteva minute bune zăceau întinse pe teren cu nivelul energiei pe 0.

Întoarsă la orele obișnuite, am primit notele la câteva teste și nu aș fi putut să-mi doresc mai mult deoarece erau notele maxime pe care le putea obține un elev și am fost surprinsă să aflu că Vanessa a luat nota maximă la chimie și am constatat că era o fată deșteaptă până la urmă.

Imediat cum clopoțelul a anunțat finalul orelor mi-am luat ghiozdanul și am ieșit val-vârtej din clasă pentru că trebuia să ajung la ora stabilită acasă la tatăl meu, iar până acolo am ajuns cu autobuzul.

Puteam să fac asta, da! Neliniștea mă învăluia ca o umbră, simțeam un nod în gât cât un măr de mare fiind imposibil de înghițit, palmele îmi erau transpirate și mușchii feței încordați.

Bătăile inimii îmi răsunau neregulate în urechi, privirea temătoare și țintită pe ușa de care mă apropiam. Am simțit că inima mi se izbește de torace în clipa în care mi-am ridicat mâna pentru a bate în ușă, iar după ce am luat o gură mare de aer și am expirat-o înapoi am bătut de două ori în ușă, imediat tata deschizând-o și întâmpinându-mă cu un zâmbet atât de larg încât mă întrebam de ce mă îndoiam de el, însă în momentul în care i-am întâlnit ochii întunecați mi-am amintit de ce...

Am intrat în micuțul apartament trecându-mi vârful degetelor prin păr, dregându-mi vocea și fixând cu privirea masa frumos aranjată pe care mă aștepta o porție lasagna care arăta foarte bine.

- Lasagna, am borborostit amintindu-mi că în fiecare dumincă îmi pregătea acest fel de mâncare.

- Da, draga mea. Ia loc, m-a invitat entuziasmat.

- Mulțumesc, tată!

- Eva, vreau să știi că eu chiar nu...

- Nu sunt aici ca să vorbim despre trecut, l-am întrerupt așezându-mă pe scaun. Trebuie să trăim în prezent, nu în trecut.