Dragă inimă, de ce el?

Capitolul 22

Eu și Marina stăteam tăcute pe bancheta din spate a mașinii tatei în timp ce el gonea cu viteză pe străzi pentru a ajunge cât mai repede la destinație.

Mă temeam pentru viața fratelui meu, mă temeam pentru ceea ce mă aștepta la capătul drumului. După câteva momente lungi în care am avut mintea goală, în capul mea a apărut o întrebare: cine naiba era Dante SanRoman?

Brusc, tata a pus o frână neașteptată, iar trupurile noastre s-au aplecat în față și apoi am fost izbite ușor de spătarul banchetei.

Ne-a cerut să coborâm din mașină. Ne-am supus vocii poruncitoare a tatălui meu și în fața noastră am văzut un depozit vechi de mobilă a cărui uși erau puțin deschise.

L-am urmat în tăcere pe tata, Marina se uita din când în când speriată la mine, eu încercam să mă calmez și să înlătur toate gândurile care îmi bântuiau mintea.

Dante SanRoman a apărut în câmpul meu vizual și respirația mi-a fost tăiată pentru o secundă. Arăta exact ca în fotografie doar că trecerea anilor nu l-a iertat nici pe el. Avea o prestanță impunătoare, ochi mari și întunecați, un chip dur, nemilos ,fiind intimidată de el.

M-a fixat cu acei ochi demonici pentru a mă analiza cu atenție, iar apoi a afișat un zâmbet satisfăcător și și-a mutat ochii asupra tatălui meu care avea o figură inexpresivă.

Prezența Marinei îl intriga, însă doar a privit-o o secundă încruntat, apoi a decis să se concentreze din nou asupra tatălui meu.

Costumul albastru dintr-un material fin care îi îmbrăca trupul masiv făcea un contrast interesant cu ochii lui de diavol, pantofii negri lăcuiți străluceau pe cimentul brăzdat de dune de mizerii, iar bastonul din mâinile lui mi-a atras cel mai mult atenția. Oare era o armă?

- Daniel, ai fost mai rapid decât m-am așteptat, a rostit cu o voce groasă și rezonantă privind cu dezgust spre tatăl meu.

- Dante, am făcut ce mi-ai spus!

- Unde este fratele meu? Am întrebat timidă și puțin speriată.

- El este bine. Te-am mințit doar ca să te aduc aici, m-a informat tata indiferent.

- Tu cine esți? De ce m-ai adus aici? Ce se întâmplă?

- Eu sunt Dante SanRoman, tatăl tău biologic!

Tatăl meu... ce? Biologic? Vestea asta a căzut peste mine ca o avalanșă de zăpadă care m-a înghițit de vie.

Eram cutremurată de această veste și într-o clipă ochii mi-au căzut asupra tatălui meu ca și cum în sfârșit am găsit o explicație la ura lui pentru mine.

Nu mă iubea pentru că nu eram fiica lui, nu mă iubea pentru că mama l-a înșelat cu acel bărbat, o ucis-o pe mama tocmai pentru că a descoperit că nu sângele lui îmi curgea prin vene.

Doamne, îmi era atât de greu să respir... Întotdeauna am preferat adevărul decât o minciună. Cumva, adevărul era ca o intervenție chirurgicală care inevitabil provoca durere, însă în cele din urmă aducea vindecare.

Da, mă durea foarte mult ceea ce tocmai auzisem, însă asta nu trebuia să mă distrugă deoarece acest fapt aducea cu sine multe răspunsuri.

- Bine, am murmurat tulburată. Acum înțeleg unele lucruri.

- Mă bucur că n-ai reacționat mai rău. Avem multe de recuperat și de discutat!

Serios? Deja mă lua cu asta psihopatul cu baston? Sângele îmi fierbea în vene de furie și trebuia să-l pun la punct pe cel care se proclama tatăl meu biologic.