Aripi frânte

Înger în captivitate

Călin

Ziua care abia a început, mă face să mă privesc în oglindă, sunt acelaşi, fără aripi. Iubesc aripile acelea şi bunătatea oamenilor care le poartă. Ei sunt cei mai de preţ din acest oraş.

Legenda spune că datorită lor soarele nu apune niciodată. Tata este şi el un om cu aripi iar mama este ca şi mine fără aripi, dar sufletul ei s-a modelat după a lui. Eu am învăţat de la ei.

- Fiule, îmi spune tata mereu, dacă sufletului tău îi cresc aripi, atunci eşti şi tu un om cu aripi.

Mă privesc din profil şi îmi închipui că le am. Zâmbesc mândru, dar bătaia din geam mă readuce din zborul meu mental.
Este Angela, prietena mea înger, o ador, şi-mi sângerează sufletul când o aud că se plânge de greutatea lor.

- Salut! Iar la geam? Îi deschid şi îi fac loc să intre. Geamul a devenit poarta ta preferată? Chicotesc în timp ce ea păşeşte şi se face comodă pe fotoliul din cameră, ce îmi serveşte pentru citit.

Am o sumedenie de cărţi ce spun poveşti despre vremea când oamenii cu aripi nu existau, erau doar în imaginaţia celor ce trăiau atunci. Eu unul nu-mi pot imagina viaţa fără ei, cred că acele poveşti nu sunt adevărate.

- Sunt mai uşoare dacă zbor, şi eşti mai uşor de găsit dacă vin direct la geam. Îşi face vocea auzită după ce se foieşte asemeni unui copilaş de cinci ani în fotoliul meu.

Vorbele ei mă fac să-mi rostogolesc ochii, iar începe cu greutatea. O înţepătură puternică mă apasă în piept, este durerea în starea ei pură, asta simt de câte ori ea se plânge de darul pe care doar unii dintre noi îl au.

- Angela, nu mai vorbi aşa, încerc să-i spun, ea nu ştie cum doare negarea ei pentru ceea ce este, iar eu unul am ales de mult timp să nu-i spun nimic despre acest lucru.

Aş spune că totul a început de când ne-am cunoscut, dar nici despre acest lucru nu pot să dau detalii, ne ştim dintotdeauna, am crescut împreună, prima durere am simţit-o atunci când a căzut şi una dintre aripi i s-a frânt, am plâns alături de ea. Durerea era chinuitoare pentru un copil de şase ani, dar era prietena mea şi am ştiut că şi ea simţea la fel.

- Bine, fie, se scuză ea şi schimbă subiectul, ştie cât de mult iubesc eu acele extensii albe, şi încetează de fiecare dată când o rog din priviri sau folosesc cuvinte puţine. Eşti gata? Mergem?

- Da, folosim uşa de această dată?

- Sigur, capul ei se lasă pe spate şi râsul ei cristalin îmi umple sufletul şi-mi diminuează durerea ce dispare. Acum ştiu sigur că nu se mai gândeşte deloc greutatea ce crede că o poartă în spate.

Ieşim în lumina soarelui ce nu apune niciodată şi stropi de diamante luminoase o înconjoară, doar ei sunt urmaţi de această lumină, este caldă şi-ţi face ziua mereu mai frumoasă.

- Ce facem după şcoală? mă întreabă ea şi ochii ei de safir mă fixează!

Îmi întorc şi eu privirea spre ea, şi nu ştiu în primul moment ce să-i răspund. Dar imaginea lacului cu apă cristalină de la marginea oraşului îmi apare în toată splendoarea ei.

- Putem merge să înotăm! răspund.

Înţepătura din piept apare din nou, se gândeşte la povara ce o are pentru aripi, ude, ele sunt mai grele. Noi cei fără aripi îi putem trece cu uşurinţă orice întindere de ape, parcă ne-ar creşte aripi în apă şi este la fel cum ei ne pot ajuta să trecem orice întindere a cerului.

- Hei, mă grăbesc să îmi continui ideea, te-aş putea face să înoţi mai uşor ca o sirenă, apoi, să lăsăm razele soarelui să ne răsfeţe, și în final să ne înălţăm în văzduh cu păsările...

Zâmbetul ei şi pieptul meu ce răsuflă uşurat de durere, îmi confirmă faptul că totul va fi acceptat.

- Hmm, bună idee, nu am mai mers de mult timp acolo, iar azi pare o zi perfectă.

Ochii ei străbat prin sufletul meu, de câte ori ea este fericită, rănile mele se vindecă fără nici o urmă lăsată.

Ajungem la şcoală, suntem cu toţii adunaţi în curtea imensă, plină de verdeaţă. S-a dezlipit de mine şi privirea ei scanează pe toată lumea, îl caută pe el...

- Ce faci? Îi şoptesc în ureche.

- L-ai văzut pe Tudor? Tresare puţin, era prea amorţită în concentrarea ei de a-l găsi.

- Nu, răspund scurt.

El este băiatul după care ea tânjeşte, şi nu pot să nu mă întreb adesea, dacă şi pe el îl doare la fel ca şi pe mine atunci când ea nu-şi mai doreşte aripile, sau când şi le răneşte, sau le simte o povară...

În calitate de cel mai bun prieten al ei, aflu mereu totul despre sentimentele ei faţă de acesta. Este prietenos cu ea şi-i zâmbeşte mereu, dar ea nu vede ce este fix sub ochii ei. Ea nu simte ce este fix lângă inima ei...

- Bună, Angela, vocea lui răguşită mă scoate din gânduri, Călin, salut, îmi spune şi îşi îndreaptă o mână spre mine.

- Salut, Tudor! mă grăbesc să îi răspund la salut.

Nu-i port ranchiună, ne cunoaştem cu toţii de mici, este şi el un om fără aripi şi suntem prieteni cu toţi. Nu i-a dat niciodată de înţeles Angelei că ar fi ceva mai mult decât o simplă prietenie, dar ea are un adevărat crush pentru el. Corpul lui este altletic, frumos cădit, faţa lui este una angelică şi părul lui nisipiu şi ochii aceia verzi... Angela nu este singura ce suspină în urma lui.

Eu? Nu sunt mic de statură dar nu sunt atletic, nu sunt angelic la faţă, sunt slab ca o scândură, părul negru, şi ochii de aceeaşi culoare îmi dau o alură mai puţin drăgălaşă.

- Au, aud vocea prietenei mele şi mâna i se duce la piept!

Rămân înmărmurit, să simtă şi ea durerea aceea, atunci când eu nu sunt mulţumit de condiţia mea? Alung imediat din minte propria denigrare şi trag aer în piept, las comparaţiile cu alţii să nu-şi mai găsească loc în mintea mea.

- Ce s-a întâmplat? Privirea mea o caută pe a ei.

- M-a fulgerat o durere cumplită, dar acum a trecut.
Ochii ei limpezi şi zâmbetul cristalin, îmi confirmă că lucrurile stau exact aşa cum îmi relatează ea.

- Bine, copilaşi, ne spune Tudor, ne mai vedem!

Se întoarce şi pleacă spre un alt grup, eu rămân alături de ea şi-i văd dezamăgirea provocată de mult prea scurta întâlnire cu el. Mă abţin cu toată puterea minţii să nu mă mai gândesc la defectele mele. Sunt ceea ce sunt, iar gândul că pieptul ei va fi străfulgerat de durere, mă opreşte din a fi propriul judecător.