Aripi frânte

O lume perfectă... sau nu

Călin

- Ai grijă de copilul meu!

Îmi sună, ba nu, îmi inundă urechile. Nu am stat pe gânduri şi am pornit-o spre lac. Se întâmplă mult mai mult rău în lumea noastră decât am fost oricare dintre noi capabili să vedem. Ne-am îngropat în vise frumoase şi am tolerat tot negrul ce îşi împletea încet, încet umbrele în jurul nostru.

Să fie oare începutul sfârşitului? Cât timp a trecut de când răul şi-a pus uşor, uşor amprenta. Cât de parşiv şi neîndurător este.

Grăbesc pasul, este imperios necesar să-i ajung din urmă pe cei doi. Mă concentrez asupra stării mele materiale, vreau să devin din nou invizibil, să fiu aproape de ea, să o pot salva, măcar acum în ultima clipă.

Închid ochii şi mă îmi vizualizez starea mea materială, simt cum materia se transformă în cel mai fin fluid, se prelinge prin natură şi îmi urmează energia. Sunt ca două entităţi legate una de alta, un fascicol fin de lumină le ţine împreună şi pare mai puternic ca oţelul dar mai slab ca o dâră de nisip ce stă să fie spulberată în vânt.

Nu doare, o senzaţie uşoară de plutire mă învăluie, nu mai trebuie să-mi coordonez nici un muşchi, ajunge doar să gândesc ceea ce vreau să fac şi totul se întâmplă de la sine.

Îi văd, în sfârşit am ajuns la ei, sunt pe malul lacului, şi pot vizualiza două Angele, una este corpul ei slăbit ce stă ca o stană de piatră iar cealaltă, stă pitită, ca într-o carceră. Imagini dincolo de aparenţe se împletesc, ca într-o peliculă, pot vedea ce este în interiorul fiecăruia.

Demonii dansează în jurul lui Tudor, sufletul lui este învăluit de mantia neagră a întunericului. Angela este atât de pură dar albul ei începe să prindă nuanţe de gri.

- Luptă, încerc să vorbesc, să strig să mă audă.
Nimic, nici un sunet nu se face auzit, totul este în tăcere.

- Te-aş putea iubi şi fără aripi, sunt vorbele ce îmi străpung pieptul.
Simt o durere ce mă duce cu gândul că ea va accepta cu cea mai mare supunere.

- Accept, şi agonia mea devine suferinţă crâncenă.

Un Nu, se sparge ca din toată fiinţa mea, toată neputinţa este pusă în acele două litere. Glasul îmi prinde viaţă şi se izbeşte de copaci din jur, Angela cea care renunţă la luptă şi stă pitită într-un colţ de suflet uitat, pare că tresare, ceea ce mă face să cred că măcar aceste sunete au ajuns la ea.

Cerul se întunecă pentru prima dată, lumini de foc, cuprind corpul ca o statuie a Angelei, şi... înţeleg că această bătălie este pierdută, dar nu şi războiul, îmi redresez cât de repede pot gândurile.

Privesc cu se prelinge în braţele duşmanului şi imaginea ei stând tot mai adunată în sufletul ei mă înconjoară. Un ultim rânjet îl întâmpin cu fermitate, este cel al victoriei lui Tudor.

Are parte de una, dar nu va fi de lungă durată, ochii lui stau aţintiţi spre mine, mă simte, chiar dacă nu mă vede, ştie unde sunt.

- Ai pierdut Căline, poţi merge să plângi în poala mami-i. Buătatea voastră îmi provoacă scârbă şi dureri de cap greu de suportat, dar nu va mai dura mult, asta vă pot promite cu siguranţă, ţie altor sute de suflete albe care aţi mai rămas.

Îmi vorbeşte şi o ţine pe Angela în braţele lui. Apa se învolburează în spatele lui dar lui nici că-i pasă. Mă concentrez asupra ei şi îmi doresc ca un val mare să-l tragă pe el la fund iar stropii de apă să o trezească pe ea.

Gândul meu ajunge la apă şi satisfacţia mă cuprinde atunci când apa mă ascultă, se adună toate într-un val imens...
Este pre târziu însă, râsul lui malefic îmi inundă simţurile iar sursa lui ezte de unde va de sus, din văzduh.
Îmi focalizez toată atenţia spre sursa zgomotului şi un Tudor, aşa cum nu am mai văzut până acum stă în faţa mea drept, semeţ, pluteşte deasupra norilor, iar albul Angelei contrastează puternic cu umbrele lui.

Două flăcări negre îi ţâşnesc din spate. Zboară deasupra valului, pe care tocmai l-am format şi îmi transmite victoria lui întunecată. Poartă pe braţe trupul firav al fetei ce o iubesc. Un ultim rânjet şi totul a dispărut lăsând în urma lui doar fum.

Aerul rămas îmi îneacă simţurile, îmi revin la forma iniţială şi locul durerii este luat de un mare gol. Las apa să se aşeze cuminte în albia ei şi pentru câteva minute rămân cu privirea fixată spre locul în care a început sfârşitul.

Sunt multe lucruri pe care nu le înţeleg, de unde au apărut aceste suflete negre, ce vor? Gândul că şi Cronicile au fost schimbate într-o oarecare măsură mă străfulgeră, precum o săgeată de foc.

Am nevoie de răspunsurile acestea mai mult ca orice, indiferent de scopul lor, deşi, este unul vizibil vor lumea asta înlănţuită, aripile nu pot fii frânte, nimeni nu are acest drept. Le ai trebuie să le porţi, nu le ai trebuie să le respecţi ale celorlalţi. Totul se întâmplă cu un scop, nimic nu este întâmplător.

Sunt atâtea zeci, sute de suflete pereche, entităţi legate pe viaţă şi dincolo de ea. Noi, legătura noastră a fost aleasă, eu şi Angela, suntem supuşi unei încercări grele, suntem amândoi în asta. Dacă ea a cedat, eu trebuie să fiu cel puternic. Au început această această luptă în cunoştinţă de cauză, cu mult avantaj pentru ei.

Tudor a câştigat această bătălie, s-a folosit de neştiinţa noastră şi de greşeli pe care noi le-am făcut, nu a fost corect, dar dacă în dragoste şi în război totul este permis, atunci aşa va fi totul.

Mă ridic şi mă scutur de colbul fin ce mi s-a aşternut pe haine, grăbesc pasul spre casă, trebuie să încep de undeva şi acestea vor fi cronicile.

- Tată! Strig cât pot de tare cum trec pragul casei.

- Da, fiule, vine răspunsul lui promt.

Îmi apare în faţă cu un zâmbet ce-mi inspiră bunătate, iar asta îmi face ca starea de nelinişte să se agraveze izbucnesc mai tare decât mi-aş fi propus.

- De ce am puteri magice şi eu nu ştiu? De ce nu am fost antrenat în acest sens? Întrebările curg în râuri una după alta, şi respiraţia mi se accelereazā tot mai tare.

- Cronicile spun...

- Lasă Cronicile, îi tai vorba, cine a scris cronicile? De unde au apărut ele? Nu te-ai gândit nici o clipă, poate sunt scrise tot de oameni, de ce sunt atât de multe interdicţii în ele? Spune-mi tată, ce este rău în a-i spune cuiva că îl iubeşti că este sufletul tău perche? Cum să fie ceva aşa de frumos şi pur pedepesit? Aţi crezut că trăim într-o lume perfectă, dar nu este aşa.

Urlu către el cu ultimele puteri pe care le mai am. Mă prăbuşesc pe podeaua casei şi las ca toată durerea şi neputinţa să îşi i-a zborul din sufletul meu. Mărgele de apă sărată îmi inundă faţa, le las să îşi facă de cap, orice doar piatra de pe suflet să dispară.

Am un război greu de urmat, şi sunt hotărât mai mult ca oricând să îl câştig.

Braţele vânjoase ale tatălui mei mă cuprind, şi-mi uşurează descătuşarea.

- Iartă-ne fiule, îmi şopteşte, am crezut mereu într-o lume perfectă... sau nu!