Un oraş fantastic unde îngeri şi oameni trăiesc împreună. Oamenii sunt binecuvântaţi pentru că au alături de ei bunătatea pură, iar îngerii sunt blestemaţi pentru că trăiesc lângă suflete pătate.
Oops! This image does not follow our content guidelines. To continue publishing, please remove it or upload a different image.
Angela
Luminile se joacă prin fereastra casei. Formează diverse culori, le privesc entuziasmată. O nouă zi se întrevede la orizont, lumina soarelui nu dispare niciodată, doar păleşte. Iar dimineaţa asemeni unui diamant are o sclipire mai puternică, după care folosind anumite mecanisme doar de el ştiute se reglează la o intensitate care îţi conferă o stare de confort toată ziua. Ador această parte a zilei, luminile ce se revarsă din marea albastră a cerului, îmi dau o stare de bine, mă fac să mă simt acasă. Apoi, urmează... restul zilei, aranjarea aripilor...
- Mamaaa, strig cât pot de tare, te rog ajută-mă, continui până, ce aceasta îşi face apariţia în cameră.
- Hei, ciufulită mică, mă alintă râzând, iar s-au dus penele?
Îmi rostogolesc ochii peste cap, după care o privesc cu atenţie...
- Cum faci? Îmi fixez cu privirea pe ea!
- Cum fac ce? Este nedumerită de întrebarea mea.
- Eşti mereu aşa de perfectă! Îi dau replica imediat.
Râde din tot sufletul, şi îndreptându-şi privirea cu duioşie spre mine, se apropie, şi-mi prinde faţa în mâinile ei.
- Nu fac nimic, special, iubita mea, doar îmi accept starea şi ceea ce sunt. Hai, mă îndeamnă şi mă poziţionează în faţa oglinzii. Uită-te, atentă, relaxează-te, spune-ţi din tot sufletul că eşti frumoasă.
Închid ochii şi încerc să fac ceea ce-mi spune. Mă concentrez şi încerc să-mi arunc gândurile nesăbuite.
- Bravo! Mă aplaudă dintr-o dată, ceea ce mă face să-mi deschid ochii.
- Wow! exclam nu-mi vine să cred, s-au aşezat singure, parcă au primit şi o sclipire mai aparte.
- Ce suntem noi, de fapt? O întreb, nu pot înţelege, de ce unii au aripi şi alţii nu. Eu nu mi le doresc, pentru mine este un chin permanent, sunt grele, trebuie mereu să mă gândesc şi la ele... de parcă eu nu aş fi de ajuns.
- Suntem oameni cu aripi, suntem mesagerii dragostei şi avem puterea de a ne alege sufletul pereche. Formăm conexiunea cu el sau ea, depinde.
- Şi cum facem asta mamă?
- Nu este nimic complicat, rezonanţa sufletului, el alege chiar dacă noi nu vedem. Este o conexiune strânsă între noi, fără să ne dăm seama, cel mai ciudat este faptul că cei fără aripi realizează mai repede decât o facem noi. Ştii? În primul rând este o durere puternică ce o simţi în piept, apare atunci când sufletul tău pereche gândeşte ceva negativ despre el.
- Hei, o întrerup, am simţit-o ieri, casc ochii către ea.
- Înseamnă că alesul îţi este aproape, îmi zâmbeşte şi îmi sărută fruntea. Dar ai grijă, mă atenţionează, la fel simte şi el atunci când tu nu îţi accepţi condiţia, când te gândeşti că aripile tale sunt o povară.
