Aripi frânte

Întâlnire

Tunelul în care am fost aruncaţi, ne învârte cu o putere uimitoare, mişcările sunt rapide, dar nu sunt dureroase.

Ce se întâmplă cu noi? Oare aşa se simte când mori? Privesc spre ceilalţi, suntem cu toţii prinşi într-un conglomerat de lumini şi culori, suntem cu toţii, oameni cu aripi, oameni fără aripi. Am impresia că ne îndreptăm spre o altă galaxie, ideea unei alte dimensiuni mi se creionează în faţa ochilor minţii.

Mama, tata, Angela, toţi sunt aici. Ochii Angelei înoată în lacrimi, îşi ţine strâns la piept aripile. Mamei şi tatei, părinţilor ei, tuturor li se cişte frica, nesiguranţa din ochi. Angele mă priveşte cu duioşie şi pe buzele ei pot vedea cum se scrie uşor un: Iartă-mă!

Închid ochii în semn că nu este nevoie de asta.
- Te iubesc, îmi scapă printre buze!
Zâmbeşte uşor, este tristă, dar acum totul a trecut. Nimeni nu ne mai poate spune ce se va întâmpla în viitor, doar timpul va vorbi pentru noi.

Brusc suntem aruncaţi, într-un ocean verde de iarbă, mirosul îmbietor are menirea, să ne spele creierul, să ne destintă muşchii şi de ce nu, să ne bucure simţurile. Tot Oraşul-unde-soarele-nu-apune-niciodată, este aici, toată lumea cercetează acest mirific loc.
Angela doar ea stă de o parte strângându-şi aripile la piept.

- Le-au frânt, Căline, nu pot să cred că mi-au făcut asta! Ce se întâmplă acum, ce se va alege de noi?

- Habar nu am, o spun şi îi plasez un sărut pe creştetul capului.

Sunt prea calm în acest loc şi mă las pe spate, îmi poziţionez, mâinile sub cap şi privesc cerul. Este de un albastru atât de pur, tot ce îmi apare în faţa ochilor, totul este la fel, pur liniştitor şi plin de... viaţă.

Doi porumbei explorează zona, se aşează în poala Angelei, iar ea îi mângâie absentă, cu ochii pironiţi în zare.

- Bună, copiii, mei, se aude un glas de nicăieri.
Toţi reacţionează la acest glas.

- Tata? Îl aud pe al meu părinte vorbind.

- Bunicule? Mă ridic ca şi teleghidat din iarbă.

Nu l-am cunoscut niciodată, tocmai ce am aflat despre el din discuţiile ce le-am purtat cu tata. Mă întorc şi privesc peste umăr, Angela este pironită în iarbă cu privirea goală şi aripile strânse la piept.

- Ce faci? O întreb oprindu-mă. Nu vii? Trebuie să aflăm ce se întâmplă ce mai putem face.

Îşi ridică ochii sunt plini de lacrimi, şi abia atunci realizez că nu mai am durerea din piept, credeam că voi muri sfâşiat de ea dacă sufletul pereche îşi pierde aripile.

Oare am murit cu toţii, oare aşa se se întâmplă? Unde ne aflăm şi ce vom face? Ce va urma? Dar Cronicile?

- Ce aţi făcut copiii mei? Răsună glasul lui, pare molcom şi blând.

- Ne-am pierdut pe noi prin lume, îi răspunde tata... nu am dat ascultare sfatului tău şi am devenit ignoranţi ai vieţii prea bune care ne-a fost oferită, suntem pregătiţi să plătim preţul neghiobiei noastre, oricare ar fi acesta.

- Angela, strigă din nou glasul.
Nu primeşte însă nici o reacţie.

- Angela, fata mea, strigă din nou, hai, apropie-te, eşti copilul meu cel drag.

Angela îşi mişcă cu greu trupul amorţit de bătăliile ce le-a dus în ultimul timp. Este copleşită de vină şi tristeţea îi inundă sufletul în acest moment. Se apropie cu paşi uşori şi calcă cu grijă pe iarba plină de rouă.

- Călin, băiatul meu cel drag, îşi direcţionează bunicul atenţia asupra mea.

Mă rupe din visare şi-mi continui şi eu drumul spre el. Mare de lume se desparte în două şi ne dau voie sã păşi prin culoarul format de ei până ajungem în faţă.

Tata se poziţionează în spatele nostru, pare şi el răvăşit de tot ce s-a întâmplat.

- Copiii mei, se adresează bunicul nostru, voi sunteţi suflete curate, pure, dar aveţi lecţii de învăţat, la fel ca şi părinţii voştri, să nu-l acuzi pe tatăl tău pentru ce a făcut, ignoranţa este singura lui vina, cât despre ce a făcut cu mâinile, nu a fost el în acele momente, sufletul lui a fost amorţit iar forţele răului au preluat controlul.

- Nu l-am acuzat de loc pentru ce s-a întâmpla, mă grăbesc să răspund.

Imaginea din faţa mea este una mirifică, îmbrăcat în fascicole de lumină, cu trupul acoperit de o mantie albă ca laptele, stă drept şi demn bunicul sau El? Oricare din cei doi ar fi, îmi transmite o stare de linişte şi confort.

- Unde suntem? Mă reped să întreb.

- Sunteţi pe un tărâm de unde cei cu aripi au fost cândva îngeri, nu mai ţineţi mine, pentru că eu nu v-am permis acest lucru.

Urmăreşte cu privirea fiecare înaripat şi se opreşte asupra Angelei a cărei privire nu se ridică din pământ.

- Dragul meu îngeraş, i se adresează, buclucaş ai fost, buclucaş ai rămas, râsul lui umple valea verde în care ne aflăm.

Ochii ei se ridică, pentru prima dată din pământ şi este uimită. Cred şi eu, la mă simt, mi se pare că tocmai s-a petrecut o dramă iar el râde. Sincer să fiu mă aşteptam să fim certaţi, măcar un pic, iar El râde.

- Nu v-am adus aici pentru a vă pedepsi, nu am făcut acest lucru niciodată şi nici nu am să-l fac de acum înainte.

Vorbeşte şi de această dată eu sunt cel fixat, este ca şi cum mi-ar citi gândurile.

- V-am adus, continuă să vorbească, pentru că o nouă lume se va naşte, fără aripi şi fără îngeri, veţi fi din nou oameni, veţi avea noapte şi zi, bine şi rău va fi mereu în umbra voastră, voi veţi alege doar că nu voi mai interveni, decât atunci când ajungeţi să vă distrugeţi unul pe altul, cu toţii sunteţi copiii mei, aşa că acest lucru nu am să îl permit niciodată.

Un moment de tăcere se lasă peste toată întinderea plină de miresme divine. Cu toţii am înţeles că este momentul deciziei fiecare trebuie să ia una.

- Tudor şi tatăl lui? Mă trezesc întrebând!

Zâmbeşte din nou şi răspunsul lui nu se lasă aşteptat!

- Sunt şi ei ai mei, doar că îşi refuză statutul, eu îi numesc pata de culoare de care are nevoie lumea, să nu vă plictisiţi. Pare ghiduş, şi un nou zâmbet i se creionează în colţul gurii.

Prind mâna Angelei şi ochii ni se întâlnesc. Îi cer din priviri să rămână, să rămânem acolo. Dă uşor din cap, se apropie de mine, îmi pune aripile în braţe.

- Ia-le, eu nu le merit, mereu am crezut că noi trebuia să fim invers, tu un înaripat, iar eu o simplă muritoare. Am multe de învăţat, nu pot rămâne aici.

Nori de fum se împrăştie pe toată întinderea, fiecare a decis pentru el, când fumul se risipeşte când şi totul devine clar, locul din dreapta mea este gol, Angela a ales...

Aripile se desprind de braţele mele şi se lipesc de spatele meu. Încerc să mă desprind de la pământ şi reuşesc cu uşurinţa unei păsări să mă înalţ în văzduh.
Sunt rupt în două o parte din mine  simte fericirea unei împliniri nebănuite, iar cealaltă urlă după jumătatea mea, ce o dată cu ea a luat şi o parte din sufletul meu.