Aripi frânte

Adevăruri ascunse.

- Iartă-ne, fiule, nu am ştiut de noi, ne-am complăcut, în propriul confort!

Tata stă în faţa mea, mă priveşte cu ochii înlăcrimaţi, realizează ceea ce
i-am spus, este plin de regrete.

- Hai să lăsăm, acum cronicile, îi spun, să facem ce simţim noi că este bine, Tudor a luat-o pe Angela, priveşte tată, este pentru prima dată când soarele a dispărut de pe cer, se face noapte. Timpul nu ne este cel mai bun prieten acum. Fie ce o fi, spun hotărât, eu mă duc după Angela, nu mai ascult de nimic, doar de ea, spun şi mă lovesc cu pumnul în dreptul inimii.

- De ce nu am ştiut, despre puterile mele? Reiau întrebarea.

Tata se lasă descumpănit pe scaunul din faţa mea şi lasă ca plămânii lui să se golească de aer doar pentru a a-i umple mai zgomotos. Este un zgomot de dezamăgire şi tot aşa.

- Nu am vrut să credem că tu eşti alesul.

- Ce? Rostesc şi îmi lărgesc ochii cât pot de tare.

- Bunicul tău deţinea cronici, de demult apuse, le ţinea ferecate într-un loc doar de el ştiut.

- De ce spui, demult apuse?

- Cele de azi nu mai sunt la fel, Bunicul tău spunea mereu că a treia generaţie va fi cea luptătoare, că răul se pregăteşte de trei generaţii şi că schimbă cronicile, în favoarea lor puţin câte puţin în fiecare zi. Eram atât de tânăr pe atunci şi nu-mi ardea de acele cărţi.
Când, te-ai născut, bunicul a venit la tine şi a vrut să îţi lase cărţile drept moştenire.
El este alesul celei de-a treia generaţii, a spus, dar eu cu mama ta, nu am vrut să îl ascultăm, ne-a fost atât de teamă de tot ce ţi s-ar fi putut întâmpla, dacă ştiai aceste lucruri, încât am preferat să te creştem ca şi cum nimic nu ar fi adevărat. Am crezut cu tot sufletul că destinul ţi se va spăla, aşa, şi că o vei lua de la capăt.

- Şi bunicul? Aş avea atâtea întrebări de pus dar nu pot decât una o dată.

Sunt disperat să aflu aceste adevăruri şi să le înţeleg într-un timp cât mai scurt posibil. Mereu am avut o voce interioară ce-mi şoptea să merg pe drumul meu, să sar peste cronici şi idei preconcepute, dar le-am lăsat deoparte, şi doar când am văzut-o pe Angela în braţele acelui, Tudor, am dat ascultare.

- Bunicul, tău, s-a supărat foarte tare pe noi, continuă tata să-mi împărtăşească povestea, pe care, dacă o ştiam de la început, lucrurile ar fi fost diferite acum. Şi-a strâns cronicile la piept şi a spus: sunt scrise în sufletul lui, nu i le puteţi şterge, va veni momentul când va simţi chemarea lor şi nu va fi pregătit, faceţi cum vreţi, dar mai bine îl pregătiţi. S-a întors pe călcâie şi a plecat, de atunci nu l-am mai văzut.

Lacrimile nu i se opresc.

- Puterile acestea, le are doar persoana care este hărăzită dreptăţii, oamenii cu aripi au puteri de când se nasc, se cunosc, dar cei fără aripi, nu sunt înzestraţi cu puteri magice. Sunteţi telepatici dar doar cu sufletul pereche.

- Nu este bine, dragul meu, tresare tata când prin geamul camerei, lumina dispare şi întunericul ia locul sclipirilor de diamant.

- Ce se întâmplă?
Sunt de-a dreptul uimit nu am văzut aşa ce va în viaţa mea.
- Lumina? Ce se întâmplă cu ea.

Prin cărţile vechi ce le am prin bibliotecă, mai citisem ceva despre noapte, nu mi-am putut-o imagina, nu am trăit-o nicodată. Am un sentiment ciudat, acum că se întâmplă, e linişte şi negru. Totul pare o umbră, şi gândul îmi zboară la Angela.

Trebuie neapărat să ajung la ea, să o salvez, dar am o fustrare imensă, nu cunosc deloc oamenii aceştia, nu ştiu cum să mă lupt cu ei. Este prima dată, când mă gândesc că nu e bine că am crescut doar înconjurat de bine, totul a fost o iluzie, o iluzie ce ar putea frânge aripi şi spulbera vise.

- Cum fac tată? Îmi îndrept privirea spre el şi caut răspunsuri în ochii lui.

- Nu ştiu fiule, dar bunicul tău a spus un lucru cert, ai totul scris în suflet şi de acolo poţi citi, poţi învăţa. Învaţă fiule din greşelile noastre, ale părinţilor tăi, şi vei ştii cum să faci totul. Noi am vrut tot ce este mai bun pentru tine, dar am greşit fără să vrem.

- Ştii că mă pot face una cu natura, aşa am văzut cu Angela este răpită şi dusă spre pierzanie, probabil, sunt mulţi tată, sunt mulţi, cumva trebuie să le facem faţă. Ce se va întâmpla... ah, dar iartă-mă tată, nu mai pot să stau, trebuie neapărat să o găsesc pe Angela şi într-un fel sau altul să o salvez de acolo.

Nu mai aştept nici un răspuns din partea tatălui meu, mă îndrept spre ieşire şi fug pe străzile pustii, unde sunt toţi când ai nevoie de ei?

Mă concentrez şi simt cum devin din nou, acel lichid pe care nimeni nu-l poate vedea, sau atinge, am nevoie de asta, în noaptea asta, trebuie să caut fiecare colţişor de casă, fiecare, ungher, al oricărei clădiri din acest oraş.

Încep cu templul, unde i-am văzut prima dată, inima mea o ia la goană, când sunt în faţa porţii, dar îşi calmează rapod bătăile atunci când îmi dau seama că ea nu este acolo.

Mai am timp, îmi spun mental, încă nu au pregătit nimic ce pare a fi ritual de tăiere a aripilor.

Mă opresc brusc însă când scârţâitul porţilor se face auzi. Învăluit de umbre reci şi cu mantia atârnându-i după el îşi face apariţia nimeni altul, decât, domnul acela străveziu, pe care l-am catalogat drept, tatăl lui Tudor, şi nici nu cred că am greşit cu mult.

Se opreşte şi văd că adumelcă, oare m-a simţit, mă trag mai în spate, ca să se mai disipe mirosul meu, dacă pe mine m-a simţit.
Îl urmează, încă vreo zece bărbaţi, mândri de ei. Am impresia că oamenilor ăstora le curge răutate prin vene, că nimic nu fac să fie întâmplătoe şi că totul nu este decât o faţadă a unei lipse acute de iubiri. Nu am cunoscut răutatea până acum, dar am aşa o ideea că ea se naşte din lipsă de iubire. 

- Mâine în zori, sparge liniştea mormântală cel ce le este conducător. O înaripată, îşi va pierde aripile, şi cu astea domnilor, ţin să vă anunţ că o nouă era se naşte, o nouă putere va prelua omenirea şi acea putere, vom fi noi, cei din clanu fără de sfârşit.

Ceilalţi aplaudă entuziasmaţi şi omagiază în delir, gesturile, mult prea ample şi teatrale, pentru situaţia în care ne aflăm.

Mai aştept cam o jumătate de oră, timp în care, el, Supremul, după cum îşi spune, pune la punct toate detaliile pentru, ce o va aştepta mâine pe Angela.

Îl urmez în taină, mă va duce direct la ea, nici nu-mi ia prea mult timp să ajung, dar când sunt lângă, inima îmi pulsează frenetic, este mult prea mult, o văd, ca pe o fiinţă moartă, parcă corpul ei, este părăsit de suflet şi doar zace acolo fă a mai duce nici cea mai mică bătălie pentru a supravieţui.

Mă aşez lângă ea, după ce Tudor pleacă a venit tatăl lui şi l-a chemat în casă.

Încerc să-i simt freamătul interior, să mă asigur că oriunde ar fi plecată este bine, nu chibzuiesc, este mult prea rece şi ea şi aerul  din această încăpere. Dar simt lupta unei energii interioare, ce stă să explodeze ce aşteaptă să fie eliberată.

Totul durează însă, prea puţin, Tudor revine şi atinge cu mâinile lui de drac fiinţa pură ce îmi este destinată mie.

Acum, este momentul, acum a venit ziua cea mare. Îmi spun în gând şi-i urmez precum un râu îşi urmează albia, într-o zi răcoroasă de vară.