Un oraş fantastic unde îngeri şi oameni trăiesc împreună. Oamenii sunt binecuvântaţi pentru că au alături de ei bunătatea pură, iar îngerii sunt blestemaţi pentru că trăiesc lângă suflete pătate.
Oops! Această imagine nu respectă Ghidul de Conținut. Pentru a continua publicarea, te rugăm să înlături imaginea sau să încarci o altă imagine.
Călin
Apa este cea mai bună prietenă a mea, ea, Angela, fata înaripată cu părul roşu, este iubirea vieţii mele. Nu voi renunţa niciodată la ea, dar acum nu cred că aş mai suporta să o văd măcar o zi sau două.
Ştiu că va veni, simte când greşeşte. Închid geamul şi trag draperiile negre. Este prima dată când fac acest lucru. Îmi pare şi mie rău, dar durerile din ultimele zile au fost răvăşitoare, mi-au luat jumătate din suflu şi nu mai pot să le captez, doar pentru că ea nu-şi doreşte aripile.
Conexiunea dintre noi este tot mai puternică, este ca o coardă elastică, ne lasă să ne îndepărtăm cât de mult putem, după care ne trage şi ne izbeşte unul de altul.
Mă arunc pe pat şi închid ochii pentru câteva secunde, sunt prea obosit pentru a gândi, vreau doar să dorm, apoi mai vedem ce va mai fi.
Nu reuşesc însă să îmi relaxez muşchii prea mult, pentru că bătăi în geam şi strigăte se aud de afară. Este ea, ştiu..., acum îi pare rău.
- Călin te rog deschide, are regrete, simt acest lucru în vocea ei, dar nu ştie cum să le strunească.
Tresar în primul moment şi vreau să mă duc să-i deschid. Mă opresc în mijlocul camerei şi rămân nemişcat. Nu, de data aceasta nu sar cât ai zice peşte. Nu mai pot face faţă unei alte discuţii despre Tudor, nu mai vreau să aud nimic despre el. El este un trecător în viaţa noastră şi ar face bine să-şi vadă de drumul lui cât mai repede cu putinţă. Bătăile continuă, devin mai puternice, când intensitatea lor atinge apogeul, se opresc pentru câteva secunde, apoi treptat ele devin mai uşoare. Nu mă mişc din locul în care am înlemnit nici un centimetru.
Zgomotul dispare, fâlfâitul lin al aripilor ei îmi sună în urechi precum o muzică tristă, rămâne pe iarbă şi aud sunetul plânsului ei.
Mă îndrept spre geam şi trag un colţ al draperiei, imaginea este dureroasă, stă pe iarbă şi-şi varsă lacrimile în pumni. Iarba şi-a pierdut culoarea de jur împrejur, este galbenă, s-a dus verdele crud, suferă şi natura alături de noi.
Uşoare bocănituri în uşa camerei mele mă fac să mă desprind de geam.
- Întră, spun persoanei ce se află dincolo de bucata de lemn, încerc să îmi opresc nodul din gât, să-l fac să rămână acolo. Nu simt durere fizică, acum este una sufletească, sunt neputincios, aş vrea să pot face mai multe să mă duc la ea să-i spun tot, dar nu pot.
În pragul uşii se conturează silueta tatei.
- Călin, Angela este în faţa casei şi plânge, se îndreaptă spre geam şi vrea să-l deschidă, s-a întâmplat ceva?
Pare uimit, dar cu o singură mişcare îl opresc.
- Nu deschide, lasă lucrurile aşa cum sunt deocamdată.
