Aripi frânte

Întâlnire

Angela.

Lacrimile s-au uscat de mult timp pe obraji. Am adormit cu ele şiroind şi când m-am trezit, am văzut dâre albe ce erau doar o mărturie tăcută a unor ceasuri de odihnă, scăldate în suferinţă.

Călin sau Tudor? Care o fi? Cronicile nu-ţi dau voie să afli de la el, omul cu aripi, trebuie să îşi dea seama! Eu de ce nu pot să o fac?

Vălul nesiguranţei mă acoperă şi mă îmbrăţişează în taina lui. Doare, dar azi, sper să fie ziua în care lumina să triumfe şi dragostea să îşi găsească adevărata menire.

- Angela, glasul duios al mamei, mă trage din gânduri.

Ridic privirea, sunt tot pe pervazul geamului şi pentru câteva clipe mi-aş fi dorit să fiu undeva dincolo de nori.

- Te caută cineva, îmi spune.

Îşi frământă mâinile şi cred că nu se întâmplă nimic bun. Pare îngrijorată şi sclipirea din ochii ei este umbrită.

- Mamă, se întâmplă ceva? Te rog ajută-mă dacă ştii, sau vezi mai multe decât mine. Te rog.

Lacrimi curg din nou şi par mai sărate.

- Nu pot, îmi răspunde ea îmbrăţişându-mă strâns. Ştii doar...

- Da, ştiu, îi şoptesc, sufletul celui ce nu vede şi nu aude adevărata dragoste, va fi pe vecie sfâşiat şi prins în lanţurile durerii. Cel ce-l va ajuta va fi tras ca o piatră legată de picior. Închei în şoaptă printre suspine amare citatul din Cronicile ce ne-au însoţit mereu.

- A venit Tudor? Redeschid conversaţia.

Ştiu că a venit, aveam întâlnire cu el, voiam să mai aud glasul mamei, să mă asigur că totul este în regulă. Caut în ultimele zile orice inflexiune în glasul ei, orice m-ar putea ajuta şi îmi vine să îmi adum orice risc să dau cu acele cronici de pământ şi să încalc toate graniţele, mă simt atât de dezorientată...
Când sunt singură nu mă pot hotărâ, când sunt cu Tudor îmi e bine, când sunt alături de Călin îmi este din nou, bine. Cu unul dintre eu am format legătura, dar nu pot să îmi dau seama cine este?
Un lucru este clar, amândoi luptă pentru mine, însă doar unul va fi învingător, iar eu, sper din tot sufletul ca decizia mea să fie una corectă.

Fă ceea ce inima ta spune, nu te lăsa păcălită de dulcele veninului. Bunătatea şi iubirea sunt în tine, nu căuta răspunsuri în pagini scrise de cronicari...

Vocea blândă a porumbelului alb, mereu vorbeşte cu mine, îmi şopteşte de bine, iar eu îl iubesc, îmi place graţia lor şi ochii lor nevinovaţi.

- Nu eşti obligată să mergi, dacă nu vrei, pot să mă duc chiar acum să-i spun că ai răcit, sau orice altă minciună îţi doreşti tu.

- Nu mama, trebuie să fac asta, nu-ţi fie teamă, mă descurc, nu cad eu aşa uşor în mrejele cuiva.

Ochii mamei sunt rugători, o simt cum îmi spune să rămân să nu plec nicăieri, dar eu nu pot să fac asta, ceva din mine urlă să mă duc, ca o energie nevăzută mă împinge de la spate, şi până să-i mai spun ceva mamei, sunt deja în capul scărilor, alergând parcă spre el.

- Salut, frumoaso, mă întâmpină şi toate temerile mele de mai devreme îmi sunt luate cu mâna de o forţă nevăzută.

Mă simt metamorfozată în preajma lui şi tot ce am gândit până în acel moment se risipeşte ca un fum, luându-şi locul de fiecare dată ca un centru al universului meu.

Cumva mă simt înghesuită într-un colţ al sufletului meu şi nu mă pot mişca de acolo. Sunt ca un simplu privitor la propriile emoţii. Îmi pierd controlul asupra mea. Stările mele de bine, pur şi simplu vin, nu le înţeleg sursa, o asociez cel mai frecvent cu prezenţa lui.

Râd pentru că aşa trebuie, mă simt fericită pentru ceva în interiorul meu aşa îmi dictează să fac. Mă vizualizez ca fiind ghemuită într-un ungher întunecat al sufletului meu, de acolo privesc totul.

Nu, nu sunt eu cea de acum. Ochii lui mă aţintesc, profund, parcă imaginile de mai devreme îmi dispar fără nici o urmă, şi euforia mă învăluie cu dulcele ei venin.

Cuprind zâmbitoare mâna lui şi o salut pe mama din mers şi sper din tot sufletul să nu mai fie cu lacrimi în ochi.

Venin... Fă ceea ce inima ta spune, nu te lăsa păcălită de dulcele veninului.

Un flash şi doar atât, apoi negura îmi înghite din nou gândurile, lăsându-mi iar şi iar acel alb înşelător, dar care pare atât de pur şi unde imaginea lui Tudor stă precum o icoană sfântă pe cel mai înalt piedestal.

Întinderea de ape se deschide în faţa noastră, apa pare mai limpede ca de obicei. Sunt obosită, aripile îmi par de două ori mai grele.

Am vrut să zburăm până aici, dar greutatea lor nu m-a lăsat să mă desprind nici măcar un centimentru de la sol.

- Eşti bine? Atenţia lui se îndreaptă spre mine!

- Da puţin obosită, dar sunt bine.

- Ştii, începe să vorbească ca şi cum mi-ar citi gândurile, te-aş putea iubi şi fără aripi.

Ochii mi se măresc, nu pot să cred ce spune!

- Şi durerea? Continui eu, încercând din răputeri să îmi abţin gândurile ce vor să mă năvălească.

Să renunţ la aripi? Doamne de când se poate lucrul acesta? Dar Cronicile ce spun, nu se va întâmpla nimic rău?

Nu am glas să rostesc tot ce îmi trece prin minte, sincer nici nu îmi doresc acest lucru. Primesc stări ce nu sunt ale mele, sunt în continuare ghemuită în străfundul sufletului meu, nu prea mă pot mişca, şi totuşi pot simţi, trăi chiar am o doză de fericire în mine,  gândul îmi zboară doar la povara ce o am în spate, ce sunt nevoită să o port mereu după mine.

- Accept, cuvântul îmi iese, fără ca eu să am un control, asupra corzilor vocale, sunt acolo dar nu am putinţa de a decide sută la sută pentru ceea ce vreau să fac.
Şi totuşi dorinţa este puternică, este acolo cu mine, o simt ca pe ceva foarte intens şi totuşi simt că nu sunt ale mele.

- Nuuuu!
Un vuiet puternic adus de vânt de nicăieri, îmi umple timpanele. Sufletul meu se sfâşie atunci când recunosc vocea lui Călin.

Mă întorc, în toate părţile dar nu reuşesc să-l văd. Unde eşti urlă acea eu ce stă pitită în întunecatul ungher, aceea sunt eu şi cumva va trebui să o scot la iveală.

Un alt strigăt plin de durere, se aude, este iar Călin, îl privesc pe Tudor este puţin încruntat pare că-l deranjează a treia persoană care ne-a însoţi. Dar durerea ce se aude din glasul bunului meu prieten.

Oamenii fără aripi vor simţi străfulgerarea neputinţei, celui cu aripi atunci când acesta din urmă va renunţa la ele. Durerea va fi cumplită, dar doar cei ce iubesc cu adevărat o vor putea suporta.

Un Cālin cu ochii în lacrimi, de fiecare dată când îi vorbeam despre cât de mult uram acele aripi, modul în care mă făcea mereu să mă opresc, durerea ce se aude acum în glasul lui, toate mă duc cu gândul... la cât de proastă am fost.

Nu am iubit ce a fost lângă inima mea, nu am văzut ce era lângă mine...

Ochii lui Tudor mă fixează şi mă prind într-o undă de foc, mă fac să ameţesc să fiu mult mai depersonalizată decât am fost până acum. Simt că fizic nu mai am nici o putere, trebuie să... în ungherul sufletului meu, mă ghemuiesc şi mai mult decât am făcut-o deja, şi renunţ pe moment la lupta cu mine.
Întunericul îşi avântă cu putere aripile umbroase asupra mea, lăsând ca neputinţa să mă învăluie.