Aripi frânte

Adevărul lor.

Tudor

Sunt fiul întunericului, lumina aceasta orbitoare a durat prea mult timp. A venit momentul nostru, sunt sigur de acest lucru. Odată spulberate extensiile acelea albe, şi Angela va fi om. Lumea va fi aşa cum a fost înainte. Din acel moment totul va fi posibil.

Zâmbesc din nou la gândul că fiinţa ce a fost hărăzită, cea mai importantă pentru binele acestei lumi, se află în mâinile mele. De când eram copil o urmăresc, puterea mea cea mai mare este forţa de manipula. A fost mai puternică decât legătura pe care o are faţă de Călin. Eu am reuşit să-i pătrund în gânduri, el nu, eu am reuşit să-i induc anumite credinţe şi mai mult decât atât, dorinţa ei cea mai mare de a renunţa la aripi tot de la mine a venit. Ştiam că provoacă durere cumplită sufletului ei pereche, şi ar fi fost mult mai uşor dacă, băiatul ar fi renunţat, să-şi vadă de viaţa lui, dar nu, el luptă... Să lupte, războiul a început, iar eu sunt de mult timp cu armele pregătite. Pufnesc în gând, cu ce lupţi? Ei, cu ce? Cu morile de vânt...

Nu-mi rămâne altceva de făcut decât să declanşez focul. La propriu sau la figurat, mă învăluie un râs malefic, unul care îmi dă putere. Să o ia cum vor ei! Eu împreună cu tata vom fi de neoprit.

În pagini nescrise şi natura înfloritoare se află bunătatea şi Dumnezeul lor. Dar ei nu au văzut, au avut atâta nevoie de ceva scris negru pe alb, încât nu ne-am răbdat şi le-am dat ce au cerut.
Cronicile sunt cărţi scrise de oamenii pe care ei le-au acceptat cu atâta uşurinţă şi fără de tăgat. Le folosim de ceva vreme, am mai schimbat unele pasaje. Nu sunt singurele lucrări ale unor oameni pe care ei îi consideră cu har. Tata le-a selectat doar pe cele ce trebuie ştiute, uşor de citit şi cu limite pentru cei mai mulţi dintre ei. Acolo unde nu au existatoprelişti tata a impus. Necunoştinţa te ajută cel mai bine să foloseşti manipularea, cea mai sigură armă de a putea orbi o mulţime întreagă.

Cele pe care ei încă nu le-au văzut sunt adânc ascunse în ţărâna casei noastre. Este un conglomerat de foi ce vorbeşte despre aceşti doi tineri, Călin şi Angela ca fiind cei din a treia generaţie ce vor fi la răscruce de drumuri. Fie vor reuşi, fie nu.

El, Bunătatea absolută a făcut o mare greşeală, atunci când a curăţat lumea şi a uitat de noi cei ce aşteptam de sub umbrele întunericului să ne autodepăşim, şi ce puţin rămăsese, dar totul a fost spulberat. Ceata de îngeri a hotărât să coboare şi să împânzească totul în cale. Nu au fost de ajuns o generaţie sau două ca să ne mişcăm din ungherele noastre, a fost nevoie de trei generaţii şi iată că a venit momentul.

- Nu am uitat de voi, se aude o voce de undeva de sus, şi voi aţi fost şi sunteţi tot creaţia Mea, dar aţi ales întunericul în locul luminii şi norii în locul cerului senin. V-am lăsat şi vouă şansa, la fel cum am dat-o tuturor copiilor mei. Mai pâlpâie lumina în sufletul vostru, voi veţi fi cei ce alegeţi dacă îi daţi flamă sau o stingeţi pe veci.

Un fior rece se strecoară încet printre oase pe şira spunării... cine a vorbit? Şi de ce ? Să fie oare tot El... nu mi-e greu să cred că a făcut-o. Nu a intervenit niciodată până acum, se pare că Angela este într-adevăr aşa cum spun cronicile sufletul menit pentru acestă luptă.

Pătrund cu iuţeală în casa unde frigul este primordialul element ce este întâmpinat. Tata a păstrat acest lucru, frigul şi întuneciumea odăilor. Nu suportă prea mult lumina, zice că îl irită. A spus mereu sā păstră o atmosferă de acasă. Să ne fie bine, sā ne putem redresa atunci când este nevoie, să putem lupta.

O ţin în braţe pe cea care pare amorţită de atâta vreme, pare mult mai frumoasă. Nu am minţit-o atunci când i-am spus că este frumoasă. Mă simt slab în preajma ei, mereu am dorinţa de a face bine, dar nu pot, eu sunt fiul răului. Mă hrănesc cu suferinţa oamenilor şi cât de puternic mă simţeam atunci când îl vedeam pe Călin încovoiat de durere şi gândurile Angelei îmi aparţineau în totalitate.

- Ce naiba ai? Mă cert singur, acum ţi-ai găsit să o admiri, sunt lucruri mai importante de făcut. Tată! Strig după cel ce mi-a dat viaţă. Am ajuns, încerc să îmi golesc mintea de impactul pe care Angela l-a avut asupra mea doar privind-o.

Un nor de fum negru se sparge şi îmi apare atât de semeţ în cale, este trufaş şi demn de rangul ce îl poartă. Este tata.
Rânjeşte de plăcere, observând că port pe braţe trupul celei ce ne va da puterea absolută.

- Deci? Se plimbă ostentativ în jurul meu, ce avem noi aici? Îmi vorbeşte în zeflemea, ridicând cu nonşalanţă o aripă de culoarea tăciunelui.

Aripile albe par să lucească în comparaţie cu cenuşa emanată de tata. Luminează mai tare decât poate tata să suporte şi îşi duce mâna la ochi. Mă prefac că nu-i observ gestul şi încep să îi vorbesc.

- Ea este tată, îi spun fixându-i zmoala din ochi.

- Aham! Zice acesta descumpănit, am crezut că este mai corpolentă, cum să fie aşa de firavă? Vorbeşte după ce mai face două ture în jurul meu.

O priveşte cu atenţie şi ochii i se împăienjenesc, gândul la putere îl face să îşi piardă minţile.
Se apleacă deasupra ei şi o adulmecă, asemeni unui animal de pradă, îi trage şi ultima picătură de energie din corp apoi se răsteşte către mine.

- Du-o în beci, până mâine nu se va trezi, apoi, vii sus, avem de vorbit.

Urmez fără nici un comentariu, comanda, şi o duc pe Angela în beci, nu ştiu din ce motiv nu las ca cimentul rece să-i fie martorul acestei nopţi negre, ultima de altfel pentru ea ca fiind o înaripată. Îi improvizez un un pat din ce găsesc pe acolo, nişte pături pufoase şi o pernă. Îi construiesc un culcuş o aşez cu grijă, îmi pare nespus de rău să-i dau drumul din braţele mele dar, trebuie să renunţ la ea, măcar pentru o perioadă.

- Ha ha ha! Se aude râsul ironic al tatălui meu, ce faci? O dai în îngereală, hai grăbeşte-te nu mai avem mult. Avem lucruri importante de pus la punct, iar răsfăţul micuţei este ultimul lucru de pe această listă, de fapt nici nu există pe ea.

Îl focalizez cu privirea şi mi se pare că este mai malefic ca niciodată. Simt energia lui negativă, cum îmi inundă toţi porii, cum sufletul meu îngheaţă
Un zâmbet ce-i ridică colţurile gurii mult în sus i se creionează pe faţă.

- Ţi-e frică? De ce eşti aşa sigur că este ea? Pune  a doua întrebare direct cum păşim în spaţiosul salon de la parter, fără a mai aştepta răspunsul la prima.

- Da tata, sunt sigur, ignor intenţionat prima întrebare. Adu Cronicile să vezi totul este precum prevestec paginile ei. Mâine tăiem aripile Angelei iar Călin va rămâne cu sufletul sfâşiat, legătura lor se va spulbera şi lumea va deveni una în care noi, vom putea avea supremaţia. Nimeni şi nimic nu ne va mai spulbera răutatea.

Vorbesc dintr-o singură răsuflare, şi pentru câteva secunde focalizez, fiecare muşchi de pe faţa lui, în speranţa că voi citi o trăire, un sentiment ceva, orice. Dar, nimic, este precum o sculptură din piatră.

- Angela şi Călin sunt numele ce apar în Cronicile secrete. Continui să-i ofer informaţii despre cei doi.

Este de neclintit, nici un firicel de muşchi nu tresare, este ca un mare buncăr în care intri şi din care eşti ferm convins că nu mai poţi să ieşi nicicând.

- Sunt predicţii ale unor oameni, putea fi pură coincidenţă, sau o greşeală ce-i va fi acestei fete fatală. Rupe  tata tăcerea, ce s-a instalat între noi, nu că mi-ar păsa prea mult, continuă el. Din partea mea să piară toţi înaripaţii!

- Mi-a vorbit, îi opresc turuiala, dacă ei nu erau ceea ce  erau, de ce mi-ar fi vorbit, fix mie acest mare El?

Ochii tatei, se măresc asemeni unui val, am de la el o reacţie, ceva ce am aşteptat de mult timp. Acest El îi întoarce lumea pe dos de fiecare dată.