Aripi frânte

A doua zi

Lumini se sparg şi devin umbre reci, mi-e frig şi încerc să îmi încălzesc trupul. Ceva mă acoperă, pare o plapumă, mă ghemuiesc mai tare dar... mi-e frig.

Ploapele grele îmi acoperă irişii şi nu le pot ridica! Senzaţia de durere îmi inundă corpul şi las lacrimi să-mi şiroiască pe obraji. Habar nu am unde sunt, ce fac sau cum am ajuns aici. Mintea îmi este goală, doar senzaţia de frică şi frig îmi bântuie camerele goale ale interiorului meu. Totul pare pustiit şi nu am nici cea mai mică idee de ceea ce se întâmplă. Pot să-mi mişc corpul uşor, dar ochii mei trec prin dimensiuni nestăvilite şi par a ajunge în încăperi neştiute de nimeni. Străbat tunele presărate de lumini difuze, dar tot ce domneşte acolo sunt umbrele.

Spre ce mă îndrept? Unde sunt? Ştiu că parte din mine este acolo, nu se poate mişca, dar totuşi eu călătoresc, sunt împinsă de forţe pe care nu le pot explica, nu le cunosc, şi nu mă pot împotrivi lor.

Totul se opreşte şi sunt aruncată într-o încăpere, pare părăsită, o adiere de vânt rece o mai umple. Încerc să vorbesc, tot ceea ce reuşesc să fac este să-mi aud gândurile. Sunt mici ecouri neînţelese, se risipesc în goliciunea locului fără a lăsa nici măcar un semn că au existat cândva. Mă apropii de geam, este ciudat că nu există nici o uşă, doar aceste găuri în pereţi acoperite de sticlă. Fără mânere, doar sticla. Vreau să privesc afară, lumina orbitoare nu-mi dă voie.

- Hei, reuşesc într-un final să-mi dezmorţesc glasul.
Alte trei sunete asemănătoare se aud. Sunt ca o cascadă, vin una după alta, şi scad în intensitate.
Este linişte...

- Salut, o spun din nou, acelaşi efect, de trei ori, tot mai slab şi fără nici un răspuns.

- Angela, o şoaptă îmi susură în urechi.
Mă întorc şi îmi doresc să văd cine mă strigă, de fapt cine îmi şopteşte dar nu  este nimeni, acelaşi loc gol şi rece îmi umple retina.

- Unde eşti, îmi reglez glasul şi totul pare mai puternic, ecoul este mai tare.
Liniştea mă cuprinde din nou şi sunt învăluită de teamă, nu cunosc aceste locuri, nu am auzit niciodată de ele.

- Aici, Angela, se aude glasul şoptit, sunt chiar aici lângă tine, te rog lasă inima să simtă şi ochii să vadă.

Mă infior la auzul acestor vorbe, de multe ori Călin îmi spunea aceste vorbe...

Călin? Cine este Călin? Mintea mea este atât de amorţită, este la fel de goală precum aceste camere.

Mă concentrez pe voce şi încerc să urmez sfaturile date, ca printr-un vis decorul se schimbă o altă sală nu foarte mare mi se întinde în faţă ochilor.

- O Doamne, exclam .
Nu îmi vine să cred, într-un colţ pitită, stă o fată, cu părul roşu... şi este... sunt eu...

- Cine eşti? Ce cauţi aici?

- Sunt, tu, îmi răspunde vocea, sunt cea pe care ai închis-o în sufletul tău, sunt eu cea care ştie cine este Călin, şi tot eu, cea care a realizat din prima clipă, că băiatul acela înalt şi fără aripi este sufletul meu pereche. Eşti în năuntrul tău, vezi tu Angela, ţi-ai golit sufletul de toate bucuriile, pe mine m-ai închis aici, ai uitat de mine, de tine, de tot ce înseamnă un înaripat.

- Şi ce înseamnă un înaripat?
Devin supărată, nervoasă nu pot să îmi astâmpăr nervii, răsuflarea puternică. Mai ales că am aflat despre Călin. Cum de nu mi-am dat seama mai devreme? Mi-am acupat mintea cu tot felul de lucruri, dar el, el a fost mereu acolo şi nici măcar o secundă nu mi-am imaginat viaţa fără el.

- Suntem noi, oameni cu aripi, vocea blândă a celeilate eu, îşi face simţită prezenţa, avem un har, suntem oameni buni, sau ar trebui ca în noi să primeze mereu bunătatea. Putem deschide suflete dacă şi al nostru este deschis, dar le putem şi fereca dacă refuzăm să nu vedem realitatea. Ce s-a întâmplat cu tine? De ce ai întors privirea spre rău? De ce nu ai dat ascultare cuvintelor lui Călin, deschideţi sufletul şi vezi ce ai în jurul tău. Îţi aduci aminte cât de des îţi  spunea aceste lucruri? Mă striga, voia ca eu, acea Angela pe care ai închis-o să iasă la iveală să vadă să vorbească...

- Opreşte-te, îi spun. Sunt inundată de păreri de rău, amintiri, mi-e şi mai frig ca înainte, lacrimile nu se sfiesc să îmi apară, subid îmi amintesc, o undă de foc, eu leşinată şi ultimul meu gând.

Nu am iubit ceea ce a fost lângă mine.

- Nu mă pot opri, Angela, eşti singură, suntem singure, timpul trece tic, tac, ai vrut să renunţi la aripi, şi această dorinţă se va împlini în mai puţin timp decât crezi. Dar nu uita eşti, fiica Lui, şi toate aceste lucruri vor avea repercursiuni. Trebuie, să te ajuţi Angela, trebuie să fii tare, să-i mărturiseşti lui Călin că el este sufletul tău pereche, asta îi va da forţă, putere şi îi va putea ţine piept oricui va dori să vă facă rău.
Nu uita Angela, doar tu te poţi ajuta.
Dar timpul trece...tic, tac.

Nu o mai văd, din nou acea forţă puternică mă trage, tunelul, iarăşi văd acel tunel, la fel de întunecos. Încerc pe cât pot să îmi menţin mintea lucidă, simt că o pierd din nou, şi nu mai doresc acest lucru.
O izbitură puternică, simt. Sunt eu, aruncată în propriul corp, mă simt obosită, reiau ceea ce am lăsat în urmă. Îmi mişc pleopele sunt grele din nou, duc o luptă interioară, cineva, ceva se prinde de gâdurile mele, le agaţă, ar vrea să le controleze, să le facă să dispară.

- Neaţa frumoasa!

Îl văd prin ceaţă, ochii îmi sunt încă umezi de la lacrimile vărsate, ustură, tot corpul doare, a plâns sufletul meu şi asta este mai dureros ca orice.

- Unde sunt, încerc să vorbesc.
Am gura uscată, şi abia pot scoate două cuvinte. Chipul lui Tudor, mă înspăimântă, este tot frumos, dar ceva drăcesc îi sclipeşte în ochi.

Oare de ce abia acum văd acest lucru? Ce a fost atât de special la el până acum.

- Nu te mai frământa, atât de mult Angelita, oricum nu vei primi răspunsuri prea curând.

Râsul lui umple încăperea şi îmi trimite mici împunsături electrice prin tot corpul.
Sunt dureroşi, ai naibii de dureroşi, parcă cineva m-ar pişca la nesfârşit, iar eu aş urla să se oprească, nu o fac, nu pot, totul continuă nestingherit.
Îmi limpezesc privirea, trebuie să văd unde sunt, privirea lui îmi acaparează  tot câmpul vizual.

Simt cum o mână încearcă să-mi prindă gândurile într-un pumn şi apoi să le facă să dispară.

- Opreşte-te, Tudor, strig, prind glas.

Ştiu că el îmi face asta, şi nu mai vreau să-l las. Îmi amintesc de Angela, ferecată undeva în mine şi mă străduiesc să-i deschid porţile ferecate, să o las liberă.

Fii tare Angela nu te lăsa, corpul tău este prizionier, dar Tu eşti liberă tu poţi schimba încă situaţia. Eliberează-mă, şi vom reuşi împreună.

Vocea îmi susură în urechi, este o şoaptă dar este puternică, este ceea ce am nevoie acum.

Râsul malefic a lui Tudor umple încăperea mâna ce-mi strânge gândurile este tot mai puternică, dar eu lupt să slăbesc strânsoarea. Deşi corpul este imobilizat de nu pot să mă mişc, simt cum sunt purtată, respiraţia lui este aproape de mine.

- Unde mă duci? Încerc să îngân.

- Te-aş iubi şi fără aripi, vine răspunsul lui.
Vocea lui este aproape de urechea mea, mă poartă pe braţe, mi-a anesteziat trupul dar nu se poate atinge de sufletul meu.

Lupta din interiorul meu este tot mai puternică, nu renunţ, trebuie să sparg lacătele ce au închis porţile dinlăuntrul meu.

Sunt iarăşi în acele locuri părăsite, alerg în neputinţa mea şi vreau să luminez tot ce este acolo, lianelor veştejite, vreau să le dau verdeaţa ce o aveau cândva. Mă prăbuşesc în mijlocul lor, stropesc cu lacrimi totul, lumini de diamante se sparg din ele şi dau viaţă, totul înfloreşte şi pocnete de lacăte sparte se aud.

- Ai reuşi Angela, ţi-ai eliberat sufletul, ai înţeles ceea ce a fost pentru tine menit.

Acea fată, ce, nu de mult am văzut-o ghemuită într-un ungher, este în faţa mea mai luminoasă şi mai frumoasă ca niciodată. Se contopeşte cu fiinţa mea şi devenim, una, eu aceeaşi eu, cu bune şi rele, dar cu sufletul deschis şi fără bariere.