Aripi frânte

Înger şi demon

Angela

Lumini de diamant se sparg deasupra mea, sufletul meu zvâcneşte în urma lui, dar nu am cale de întoarcere. Paşii lui se îndepărtează uşor de mine şi simt cum un suflu de aer rece mă cuprinde. Norii se adună asemeni unor valuri înspumate, şi o ploaie rece se varsă asupra mea. Sunt semne? Ce or fi toate astea? De ce?

E prima dată când îmi apare în minte întrebarea:
Să fie el oare, sufletul meu pereche? Să fie el oare cel ales?
Scutur capul cu repeziciune, vreau să-mi alung aceste gânduri sunt mult prea mult, trebuie să le iau pe rând.  După reacţia pe care a avut-o Călin nu va mai veni la lac. Eu trebuie să mă duc.

O forţă de nestăvilit mă cuprinde şi-mi îndreaptă paşii spre casă. Nu înţeleg nimic, o ceaţă densă s-a pus pe gândurile mele, şi asemeni unui soare ce apare după nori, se conturează frumos, chipul lui Tudor. Aripile îmi sunt grele de la apa ce s-a infiltrat dar nu le simt. Plouă atât de rar în Locul-unde-soarele-nu-apune-niciodată. De ce tocmai acum? Prin negura gândurilor îmi apar înceţoşate, întrebările scrijelite sunt neclare, şi totul în capul meu este luminat doar de chipul lui... Tudor.

O durere insuportabilă, îmi loveşte tâmplele de cum intru în casă, mă las pe vine şi frământ uşor în speranţa ca ea să dispară.
Nu mai simt nici forţa ce o aveam înainte, aripile par din nou grele de la apa ce s-a acumulat în ele. Mă obligă să mă las în şezut şi să rămân acolo pentru ceva timp.

- Angela? Ochii mamei mă aţintesc, este îngrijorată, eşti bine?
Se aşează pe vine în faţa mea şi atunci când ochii ni se întâlnesc un oftat greu îi iese din piept.

- Nu sunt bine deloc, mama, mi se rup tâmplele de durere...
Bâigui cuvintele mai mult decât le rostesc.

- Cuma ai ajuns acasă? Călin te-a ajutat?
Se învârte în jurul meu şi-mi verifică aripile, stropi mari de apă se revarsă din ele şi lasă urme umede pe podeaua de culoarea mahonului.

- Nu, ne-am certat, mamă, el a plecat, apoi a pornit din cer apa aceasta blestemată, o forţă nebănuită m-a ajutat să pot ajunge acasă cu aripile ude, dar a dispărut acum.

Ochii mamei cresc de uimire, pe măsură ce cuvintele ies rând pe rând din gura mea. Ceva nu este în regulă şi eu o ştiu prea bine, la fel şi ea.

- Rămâi aici, mă duc după dispozitivul de uscat aripi, îmi vorbeşte ferm şi se ridică, netezindu-şi rochia.

Stau nemişcată şi privesc pentru a doua oară cum o altă perche de paşi se îndepartează de mine. Aceştia însă ştiu că vor reveni, de cei ai lui Călin nu mai sunt aşa de sigură.

- Lumea în care trăim, este umbrită de forţele răului, începe mama să-mi vorbească, în timp ce cu mişcări delicate face loc ca aerul cald să îmi pătrundă printre aripi.

- Să nu crezi în orice glas cald, în orice imagine ce-ţi apare luminoasă în faţa ochilor. Este de ajuns să îţi asculţi sufletul Angela.

- Cum pot să fac asta mama?
Nu pot să nu remarc şi cuvintele lui Călin în ceea ce ea îmi rosteşte.

- Răspunsul este la tine Angela, ţi-am mai spus de atâtea ori, noi cei cu aripi formă legătura sufletească cu oameni, buni, oameni cu suflete curate, dar tot noi trebuie să realizăm acest lucru, ei sunt mult mai conştienţi la ce se întâmplă, dar nu ne pot spune. Deschide-ţi porţile ferecate ale inimii şi vezi cine stă acolo, vezi cine este aproape de tine mai mereu.

O luptă crâncenă începe în mine, sentimente contradictorii mă năpădesc, pe de o parte este Călin, el a fost tot timpul alături de mine, iar pe de alta este Tudor, la el am visat mereu. Nu mi-am mai dorit în ultimele zile să nu am aripi şi apropierea dintre noi doi s-a înfăptuit. Pe de altă parte ochii plini de durere ai lui Călin îmi apar ca nişte torţe ce stau să se stingă în spatele luminii emanate de Tudor.

- Nu mai pot, urlu, încercând din răsputeri ca vâltoarea din mintea mea să se oprească.

- De ce este aşa de greu mamă?
O întreb când ea mă strânge la pieptul ei, încercând şi ea să-mi aline suferinţa.

- Nu este greu, mâna ei îmi mângâie părul, ţi-a pătruns în suflet răul şi va trebui să îl elimini.

- Care este?
O ultimă zvâcnire a suferinţei iese din mine şi las lacrimile să-mi inunde faţa.

- Trebuie să vezi singură acest aspect, este o încercare a vieţii tale pe care va trebui să o treci singură. Ascută-ţi inima fata mea.

Este cumplit, mă zbat ca un peşte pe uscat, Călin prietenul meu cel mai bun şi Tudor, un om atât de frumos, galant, la naiba care este răul dintre voi doi, ce planuri aţi ursit în spatele meu şi care este cel care mi-a tulburat sufletul cu bună ştiinţă?

Ploaia s-a oprit de mult timp să-şi arate furia, zgomotul asurzitor al stropilor flămânzi, a fost înlocuit de liniştea relaxantă. Doi porumbei albi, s-au oprit în dreptul geamului şi parcă îmi vorbesc.

Angela, nu lăsa ca negrul să te cuprindă, albul tău va fi pătat în curând, sunteţi mesagerii dragostei, lasă ca iubirea să-ţi salte sufletul.

Sunt ceea ce urechile mele aud atâta timp cât cei doi porumbei se află la fereastra mea.
Vreau să îmi limpezesc mintea acum, dacă mă voi gândi din nou la ei, lupta va reîncepe, imaginile celor doi mă vor anihila, unul dintre ei este un musafir nepoftit, iar eu habar nu am care dintre ei, când s-au strecurat iar eu nici nu mi-am dat seama. Ce încercare să fie aceasta? Dacă nu fac alegerea corectă, ce se va întâmpla?

Soarele îşi reglează parcă lumina, o face mult mai molcomă, semn că seara se apropie. Este asemeni unui lămpaş căruia îi păleşte strălucirea dar nu dispare.

Iubesc oraşul acesta, iubesc oamenii din el şi iubesc această lumină ce nu dispare niciodată. Am sufletul prins într-o pânză de paianjen şi două mâini stau întinse spre el, le-aş prinde pe amândouă, dar ştiu că voi fi sfâşiată în secunda doi, nu poţi să joci la două capete. Trebuie să prind mâna ce nu mă îmi va face nici un rău.

Care este aceea? Sunt ultimele gânduri ce se mai zbat în mintea mea, înainte ca pânza somnului să mă cuprindă, iar sufletul meu să se odihnească în legănatul lin al captivităţii sale.