Aripi frânte

Tudor şi demonii

- Ai văzut, tată? Cerul s-a întunecat pentru prima dată.
Îi vorbesc şi ochii lui mă caută. Mă fixează cu privirea şi rămâne acolo, trimiţându-mi săgeţi de foc ce cresc răul din mine şi mă fac să îmi doresc puterea alături de el, în întuneric.

- Cronici de mult apuse, începe să vorbească.
Vocea lui are o vibraţie negativă ce corpul şi mintea mea o acaparează cu totul.

- Nu vor mai răsări, continuă el, vor fi pe veci îngropate şi uitate, va fi dezlănţuit răul şi cele date de noi spre ştiinţă vor fi cunoscute şi luate drept cele adevărate.
Când Dumnezeul lor a hotărât să le dea acestor neghiobi o şansă în plus, când ceata lui de înaripaţi a coborât, când El, a ales să le şteargă toate amintirile şi să le dea liberul arbitru, atunci a făcut cea mai mare greşeală.

Eu cu demonii mei, ne-am retras în străfundurile pământului pentru a nu da ascultare celor ce El a hărăzit, am refuzat lumina şi bunătatea şi am promis încă o dată răzbunare.
Am privit cum munca noastră de mii, milioane de ani a fost distrusă în doar o zi. Cum îşi sacrifică fără drept de apel proprii copii, cum nu le dă posibilitatea măcar unei frânturi din ceea ce au fost cândva.

- Ştii, fiule? Au fost vremuri  când am fost şi noi copiii lui, cândva am îmbrăţişat şi noi lumina şi bunătatea, dar atunci când, totul s-a surpart, când ne-am plictisit de prea mult bine, am plecat de bună voie şi El nu ne-a oprit nici măcar o secundă.
Cărţile vechi, a celor ce au trăit înainte de înaripaţi spun că am fost alungaţi, nu este nici pe departe aşa, noi am vrut să plecăm, la fel cum au vrut şi îngerii acum, doar că scopurile noastre sunt diferite, noi vrem puterea, ei vor supunerea, noi vrem pierirea, ei vor viaţa.

Când au fost scrise Cronicile, oamenii au avut acel har, au scris ce li s-a transmis de către El, eu cu demonii mei le-am luat atunci când ei dormeau şi le-am modificat, astfel încât să fie uşor de manipulat, pasajele unde ei trebuiau să fie uniţi, acolo noi am dezbinat. Cronicile originale spun că cei ce sunt suflete pereche trebuie să-şi spună acest lucru, să se bucure de ei şi de iubirea lor, noi am modificat, am lăsat durerea să-i mistuie, i-am lăsat să se condamne singuri la suferinţă. Nici unul dintre ei nu s-a gândit să răstălmăcească acest lucru, l-au luat ca atare, şi aşa ne-a fost uşor să ne atragem adepţi, unul după celălalt. Tocmai datorită acestui fapt o ai azi captivă, poate pe cea mai importantă dintre înaripate. A fost lăsată să aleagă iar ea a ales...

Un râs malefic umple încăperea şi mă face şi pe mine să mă simt puternic.
- Frica, îşi încheie el discursul pe un ton superior, este singura modalitate prin care am reuşit de atâta timp să îi ţinem pe loc. Le-am indus-o prin faptul că am ataşat un rău ce se va întâmpla dacă... nu sunt cu mult diferiţi de cei dinaintea lor, uşor de manipulat, uşor de înfricat.

- Când tăiem aripile Angelitei? Mă ridic brusc de la masă.
Dorinţa de putere, sentimentul că aş putea deveni invincibil, creşte nivelul de adrenalină din corpul meu.

- Chiar deseară, nu mai este timp, mă îngrijorează totuşi acest băieţandru, Călin, pare mai puternic şi mai stăpân pe el, rânjeşte satisfăcut către mine.

- Îmi plac provocările fiule, Călin este una pentru noi, vom vedea cum se va descurca, sigur va apărea şi el la ceremonia ce o va înfunda pe veci pe Angela. Trebuie să ne mişcăm mai repede ca el, a început să pună la îndoială Cronicile şi asta nu este bine.

- Da, aşa este, dacă Angela se trezeşte înainte de asfinţit, pot forma o legătură telepatică, nu va fi greu pentru el să o găsească şi să ne dejoace toate planurile.

- Gata cu sporovăiala, mă întrerupe tata, du-te jos şi vezi de ea să nu mişte pleoapa până la asfinţit, eu mai am de organizat o nouă decădere, abia aştept, îşi freacă mâinile cu putere şi se îndepărtează de locul unde am purtat lunga noastră conversaţie. Uşa ce se trânteşte îmi dă de înţeles, că a plecat şi am rămas doar eu cu Angela.

Îmi prind părul în mâini şi mă sprijin de masa din bucătărie, las gânduri să mă învăluie şi întrebări fără răspuns apar de nicăieri. Rămân aşa pentru câteva clipe, un vâjâit puternic îmi inundă creierul şi o pulsaţie puternică se zbate în piept.

Acum că tata a plecat, nu mai sunt atât de puternic, nu mai simt hotărârea aceea ce o aveam în urmă cu ceva timp, minute chiar. El, tata a avut mereu o influenţă puternică asupra mea, îmi dă încredere atunci când este lângă mine, dar o dată ce el pleacă, vraja se spulberă. Nu-mi rămâne decât nesiguranţa, întrebările, cum ar fi fost dacă, eram mai bun, dacă, mama era cu noi.

Mama nu a fost o înaripată, dar l-a iubit pe tata, când a flat cine este, a fost doar dezamăgită, aşa spunea ea,
- Nu poţi fi supărat pe cineva pe care iubeşti, te dezamăgeşte şi de aceea poţi să ierţi.

A încercat mult timp să-l ierte, dar nu a reuşit, mi-a vorbit despre înaripaţi şi oameni buni, a vrut ca eu să cunosc ambele părţi, ca mai apoi să pot să aleg. A dispărut însă fără urmă, iar tata mi-a spus că nu l-a putut ierta pentru ceea ce este şi pentru ceea ce vrea să facă din mine.

Încerc să îmi alung aceste gânduri, mă ridic hotărât de la masa la care am cugetat, poate prea mult timp, şi îmi îndrept paşii spre încăperea în care se odihneşte Angela.  

Tot corpul îi este amorţit, mâna îi atârnă neglijent, şi scântei de lumină o înconjoară. Un licăr ce abia pâlpâie îl simt pe interior, Lumina este în tine, doar o scânteie şi focul se poate reaprinde.

Îmi pun mâinile la urechi, şoaptele mă surzesc şi nu pot să fiu bun, nu vreau acest lucru, prezenţa ei atât de aproape de mine îmi schimbă percepţia de fiecare dată. Lumini roşii mă înconjoară dintr-o dată şi fiinţe ale întunericului se apropie cu rânjete schimonosite.

- Tudor nu ne poţi trăda, strigă la unison, gândeşte, o să ai putere nemărginitā, vei fi fiul celui ce va conduce lumea.

Aţintesc ochii spre Angela, mi-e teamă ca vâlvătaia ce m-a cuprins să nu-i facă vreun rău. Pielea ei albă însă dă sclipiri de diamant, un strat protector o învăluie şi luminiţe calde şi plăcute la retină pâlpâie neobosite în jurul ei.

- Tudor, ieşi din cercul de foc, se aud din nou şoaptele, aminteşte-ţi de cine erai cândva...

- Ha, ha, ha, se aude glasul celor care mă cuprind în lumina lor roşie, ce să îşi amintească, mereu a fost cu noi, este fiul tatălui său, cel ce nu peste mult timp va avea supremaţia. Mereu câştigăm, mereu suntem înaintea voastră.

Se desprind unul din celălalt şi formează un cerc în jurul meu, se rotesc şi flăcări sar şi mă apără de acele şoapte şi de lumina pură ce o învăluie pe Angela.

Prind din nou puteri, din forţele răului mă hrănesc, şi redevin stăpân pe ceea ce eram înainte ca tata să plece.

- Plecaţi, urlu spre şoaptele ce nu se lasă duse, sunt fiul celui rău, avem o misiune de îndeplinit, este munca tatălui meu în spate, nu o voi lăsa să piară, doar pentru că o ceată de înaripaţi vor să-şi fâlfâie penele printr-o zonă verde cu mult soare.

Simt cum ochii mi se înroşesc şi negura se roteşte în jurul meu, luminile dispar, şoaptele tac, se lasă din nou întunericul şi liniştea. Au dispărut, doar trupul inert al Angelei, scoate sunte suave de respiraţiile sacadate pe care are.

Am câştigat, demonii mei au fost alături de mine şi de această dată. Sunt fiul tatălui meu şi nu pot da înapoi.

Cuprins de vâltoarea emoţiilor unei puteri de nestăvilit, îmi încrucişez braţele şi veghez somnul frumoasei înaripate, în starea aceasta trebuie să rămână, până la răsărit, până ce lucrarea îşi va găsi finalitatea şi umbrele vor încolţi pământul, iar oamenii vor fi din nou aruncaţi în abisul vieţii lor monotone, iar, invidia, nepăsarea, fustrarea va lua locul acestei bunătăţi exasperante ce durează de trei generaţii.