Aripi frânte

Confruntarea

Îl urmez pe Tudor, noua formă ce mi-am descoperit-o îmi dă posibilitate, să fiu exact acolo unde doresc, nimic din ce îmi condiţionează forma fizică nu este valabil acum, pot să fiu, aer, apă, foc, pământ.

Aripile negre ale lui Tudor au ieşit din nou la iveală, zboară cu Angela pe braţe şi cred că se îndreaptă spre templul lor.

- Arată-te, Căline, se opreşte brusc şi cred că îmi simte prezenţa.

Rânjesc şi mă opresc şi eu, mă înalţ până la faţa lui şi-i suflu un aer rece, apoi mă las din nou jos şi-i fac vânt la picioare, pare stresat, iar asta mă bine dispune. Se pare că nu are puteri prea mari, decât asupra celor pe care îi poate manipula, iar pentru acest lucru trebuie să îi vadă. Se forţează şi-i văd undele negre, cum trec pe lângă mine.
Hmm, deci aşa băieţaş, scuipi praf şi fum din tine, aşa îmbrobodeşti mintea oamenilor, aşa ai cucerit-o, mă rog aşa ai subjugat-o şi pe Angela.

Aş fi uimit de ceea ce văd, dar timpul nu-mi permite o altă scăpare. Am impresia că am ştiut mereu aceste lucruri, doar că, nu am ştiut să le ascult, să le văd.

Hai, Căline, mă încurajez singur, nu este loc de întrebări acum, cum a spus bunicul: Cronicile sunt sicrise în sufletul tău. Aşa ascultă ce ai de ascultat şi fă ce ai de făcut.

- Călin, ajută-mă şi iartă-mi ignoranţa, vocea Angelei îmi străpunge inima.

Mă opresc din jocul, ce abia l-am început cu netrebnicul Tudor, pot să spun că sunt luat prin surprindere, ochii ei sunt încă închişi, şi doarme încă, se află sub puterile lor. Faptul că pot să o aud nu-mi dă prea mult de gândit, este clar, că acolo în sufletul ei, porţile s-au deschis şi ea s-a eliberat de ea însăşi, a format legătura telepatică cu mine, iar asta nu înseamnă decât un singur lucru. A realizat în sfârşit că suntem suflete pereche.

O umbră de supărare mă cuprinde, a fost atâta timp pierdut pentru noi, au fost atâtea necunoscute, în care răul a reuşit să-şi sape şanţuri adânci. Tot ce pot să sper, este că mai avem o şansă, iar nepăsarea şi propriul confort să nu aibă un preţ prea mare.

Mă concentrez atât cât pot de tare, şi reuşesc să formez un vârtej ce împrăştie umbrele ce joacă în jurul meu, văd penele negre ale lui Tudor, sunt ciufulite cu tot de vântul puternic, el este concentrat în continuare pe puterile lui, dar nu vede ce văd eu, el doar simte că nu-i reuşeşte.

Un strigăt de disperare îi iese din piept, şi o porneşte la drum. Eu după ei, nu mă las de ei nici mort.

- Tata, repede, pregăteşte ritualul, aripile trebuie spulberate, în cel mai rapid mod posibil. Răcneşte către omul impozant ce stă la altarul, sau ce-o mai fi acea construcţie.

Ochii îi sunt roşii, şi văd o ceaţă de umbre cum părăsesc, templul. Se învârt rotocoale în jurul meu, mă ocolesc, şi o iau la goană.
Ce fac? Aşa îşi cheamă adepţii la marele eveniment.

Un rânjet diabolic, îi îmbracă chipul, face un semn din creştet, şi Tudor, aşează trupul inert al Angelei pe o placă de piatră, aflată exact în mijlocul încăperii. Nu trece mult timp şi uşile templului se deschid, păşesc cu paşi cadenţaţi, oameni cu aripi, oameni fără aripi, şi tata.

Nu... îmi iese un strigăt de disperare din suflet, este atât de puternic, încât ecourile lui se lovesc şi umplu încăperea.
Nu, nu.. nu... nu... nu... se aude.

Nimeni nu are nicio reacţie, doar râsul acela... pe care am început să-l urăsc, sparge ecourile pe care eu le-am format. Sunt singur, realizez, acest lucru acum, trebuie să fac faţă.

- Iubita, trezeşte-te, încerc să îi şoptesc la ureche, pare să mişte.

- Sunt atât de amorţită, îmi răspunde mental.

- Te rog, luptă pentru noi, pentru ceilalţi, pentru tine.

Deschide pleoapele, încet şi mă caută cu privirea, plutesc asupra ei, sunt ca un scut pentru ea şi aripi.

Un cântec, ce mă cutremură de groază se aude, îi văd pe toţi având capetele plecate, vociferează la unison aceleaşi cuvinte. Corpul Angelei se ridică uşor de pe masă. O lamă argintie, luceşte în luminile ce se chinuie să străbată întunericul existent în toate ungherele acestei clădiri. Un val de energie ia naştere în mine, şi-l simt cum se rostogoleşte asemeni unui bulgăre, formându-se tot mai mare şi mai mare. O căldură imensă mă cuprinde şi mingea de foc iese din mine, devenind, vizibilă şi punând la pământ lama ce stă ca o sabie, gata gata, să ne sfârtece pe toţi.

- Aha, deci ne luptăm? Vocea ironică sună din nou, bine, măi, îngeraş, hai să ne luptăm.

- Angela, strig mental, te rog depune eforturi mai mari şi ridică-te din propriul mormânt.

- Încerc, Căline, doar că parcă aş fi legată cu lanţuri ce cântăresc o tonă, şi nu mă pot elibera.

- Nu eşti Angela, doar mental eşti, eliberează-te şi ai încredere în mine.

Sunt ultimele noastre cuvinte, cei doi mă înconjoară, Tudor şi tatăl lui, sunt puternici, mă simt oriunde m-aş ascunde, nu au doar fizic, dar au şi psihic putere de luptă. Un schimb de energii, se dezlănţuie între noi, le blochez cu ale mele, câteva, îi lovesc în plex, făcându-i să dea în spate dar revenind de fiecare dată, tot mai puternici.

Masa pe care Angela luptă cu proriul eu, este înconjurată, de ei.

- Hai, Angela, nu mă lăsa singur în asta! Strig cât pot.

- Am reuşit, glasul ei mă face să îmi întorc capul, zboară, are faţa senină şi-a revenit, a câştigat bătălia cu ea.

Cei doi, rămân câteva clipe nemişcaţi, clipe în care Angela are timp să cheme păsările cerului în ajutorul nostru. Dar se redresează rapid, umbre reci ies din ei, cu o viteză nemaivăzută, încerc să le opresc, să le spulber, dar lumina mea este mult prea înceată. Măresc ochii când văd că cel vizat este tata. Aura Angelei se întunecā, şi somptuos în spatele ei se înalţă tata, este mult prea mare, prea puternic, într-o clipită, prinde cu mâinile cele două aripi şi lama trece prin ele ca şi cum ar fi două bucăţi de hârtie.

Se prăbuşeşte totul, aripi, oameni, Angela, şi eu, devin din nou eu, păsările şi-au oprit zborul, doar Tudor şi tatăl lui jubilează.

Tata, îşi priveşte mâinile însângerate, şi lacrimi îi curg în valuri pe obraji.

-Ce am făcut? Mă întreabă cu ochii aţintiţi spre mine, acum sunt clari şi ştiu că el este, tatăl meu, fără umbre şi fără demoni.

- Ai frânt aripi, tata, îi răspund cu ochii împăienjeniţi de lacrimi.

Faţa Angelei, stă palidă pe piatra rece, şiroaiele s-au oprit, e totul roşu şi alb în jurul nostru.

- Am reuşit, strigă Tudor, sunetul lui de bucurie, îmi duce la limită nervii, simt cum mă încarc de electricitate, şi fără să gândesc prea mult las fulgere să iasă din mine, unui îi străpunge capul, altul îi sfârtecă pieptul.

- Ochi pentru ochi şi dinte pentru dinte, îi spun diavolului din faţa mea, să nu crezi că vei rămâne nepedepsit, răcnesc din străfundurile fiinţei mele.

Puterea mă face să spintec în două pământul, să-l azvârl acolo şi apoi să îl  închid înapoi.

- S-au frânt aripile, s-au spulberat visele, şoaptele se aud tot mai aproape de urechea mea.

O lumină puternică ne prinde pe toţi, s-au frânt aripile, s-au spulberat visele, vocile îmi inundă creierul şi sunt prins într-un vârtej de lumini şi voci.

S-au frânt aripile, s-au spulberat visele...
S-a dus lumea cea bună, răul şi-a pus cunună.
Înghiţit de pământ, va fi al lumii stăpân...