Arată-mi lumea prin ochii tăi #Finalizată

Capitolul 1

Lizzi

   Dacă m-ați vedea pe stradă, dacă ați trece pur și simplu pe lângă mine în timp ce stau pe o bancă, ați spune că sunt normală. Ați crede că sunt exact ca voi. O fată normală de 17 ani, dar.... chestia e că nu sunt.
   Povestea vieții mele e ceva mai diferită. Vedeți voi, dacă aș sta pe o bancă nu ați observa că e ceva diferit cu mine, însă dacă m-aș ridica...ați observa imediat mersul meu puțin mai atent, mai precaut și desigur,  bățul meu care mă ajută să îmi găsesc drumul.
Da, poate că acum ați înțeles ce e diferit cu mine.
Mi-e puțin cam greu să mă orientez în jurul meu.
Sufăr de o boală rară care mi-a luat unul dintre cele mai importante simțuri pe care le are o persoană.
Eram o fată normală sau cel puțin mă născusem așa, nimeni nu ar fi bănuit ceea ce a urmat.
Aveam aproximativ șapte ani când boala a apărut. Doar că pe atunci nu știam asta.
La început am crezut că aveam nevoie doar de ochelari, începusem să nu mai văd bine la tablă sau să citesc ceva din câte o revistă. Așa că mi-am luat ochelari, a ajutat un timp dar apoi nici ochelarii nu au mai dat roade.
Atunci mama și tata au început să se îngrijoreze. Mi-au făcut mai multe teste și am aflat că sufeream de o boală foarte rară, ceva ce nu puteam să pronunț la 7 ani așa că am numit-o HDC, sau hoțul de culoare. Și de atunci așa a rămas.
Doar că hoțul de culoare nu e o boală atât de drăguță cum sună, e ceva ce nici măcar nu știam să pronunț și partea cea mai rea, nimeni nu știa să existe un tratament pentru așa ceva.
După ce nici ochelarii nu au mai funcționat a trebuit să mă obișnuiesc să văd mai mult în ceață.
Adică vedeam culorile și formele dar nu mai puteam să citesc nimic. Asta a fost aproape când am împlinit 8 ani iar apoi, în câteva luni, toate culorile și formele au dispărut, de parcă nici nu au fost vreodată acolo.
La vârsta de 8 ani și jumătate eram deja oarbă.
Impactul a fost uriaș, atât asupra mea cât și asupra familiei mele.
Deoarece dintr-o dată, un lucru pe care oamenii îl consideră ceva normal, ceva ce eu consideram normal, a dispărut și abea atunci am realizat cât de important era acel lucru.
Sunt oarbă de aproape 10 ani și asta e povestea vieții mele, nu e complicată, nici atât de tristă pe cât s-ar aștepta unii, uneori poate că e dură dar mereu am crezut că e unică. Intr-un fel care o va face epică.