Arată-mi lumea prin ochii tăi #Finalizată

Capitolul 5

    Lizzi

-Nu pot să cred că ai un iubit! spune Cristian
   Oftez exasperantă:
-Dar nu e iubitul meu.
-Da, dar ieși cu el.
-E doar o ieșire. Nu înțeleg de ce vă ambalați atâta toți.
   Din momentul în care le-am spus că o să ies cu Logan, membrii familiei mele parcă ar fi fost mușcați de un păianjen hiperactiv.
   Mama imi aranjează părul în timp ce Cristian stă întins pe patul meu și îmi pune întrebări:
-Unde o să te ducă?
  Ridic din umeri:
- Nu mi-a spus.
-Asta poate fi o problemă. Dacă e vreu psihopat?
  Oftez și imi dau ochii peste cap:
-Nu e psihopat.
-De unde știi asta, abea l-ai cunoscut.
-E voluntar la spital. Nu cred că ar fi acolo dacă ar fi psihopat.
-Probabil, dar totuși, nu ai de unde să știi.
  Mama imi aranjează ultima șuviță făcută cu ondulatorul:
-Gata!
  Mă ridic și mă intorc spre Cristian:
-Cum arăt?
-Foarte bine. Poate nu ar trebuii să ieși așa din casă.
-Ah, haide! Nu face pe fratele protector. In plus, eu sunt sora mai mare.
    Mă incalț cu sandalele plate și curelușe apoi o las pe mama să mă dea cu glos de buze.
   M-am îmbrăcat cu o rochie de culoarea piersicii care după ceea ce spune mama, se potriveste cu părul meu deschis.
   Se aude soneria și Cristian aleargă la geam.
-Nu pot să cred! strigă el
-Ce? Ce e?
-Ieși cu Logan Cole?
-Cine?
-Logan Cole, a absolvit acum un an liceul unde sunt eu. Nu ai de unde să știi pentru că s-a mutat aici cam la un an după ce tu te-ai retras de la școală. Dar mi-l aduc aminte de atunci. Era mereu prezent la toate petrecerile și făcea o mulțime de chestii tari.
   Cristian vorbește cu entuziasm. Auzim din nou soneria iar el aleargă înaintea mea să deschidă ușa.
   Eu cobor încet scările și le aud vocile de la ușă când fac cunoștință. Încerc să asimileze faptul că Cristian știe atât de multe despre Logan și ce fel de lucruri știe despre el.
  Era Logan popular în liceu? Era prezent la petreceri? Era înconjurat de prieteni? Atunci ce căuta aici cu mine?
   Ajung la baza scărilor și se lasă liniștea. Simt privirea lui Logan asupra mea deșii nu o pot vedea. Mă apropii de ușa:
-Wow, Lizzi, arăți superb!
    Mă ia de mână:
- Trebuie să îți spun să o aduci acasă înainte de miezul nopții.
  Simt că obrajii mi se inroșesc:
-Cristian! spun eu printre dinți
  Logan râde și aud un sunet de parca bate pumnul cu el:
-Sigur, frate, o aduc acasă înainte de miezul nopții.
  Mă conduce la mașină și mă ajută să urc. Imi pun centura și el pornește mașina:
-Deci, unde mergem?
-Ei bine, ai spus că îți place muzica așa că mă gândeam să mergem la un local unde se cântă muzică live.
   Zâmbesc pentru că ideea mă încântă. Dau din cap:
-E o idee bună.

   Ajungem in scurt timp la local. Logan vine și îmi deschide portiera ca să cobor. Vreau să îmi iau bățul ajutator dar el mă oprește:
-Nu ai nevoie de el.
   Simt cum o mână mă cuprinde de după talie și cealaltă se împletește cu degetele mele și astfel Logan mă ghidează iar eu nu mai am nevoie de nici un baston.

   În local, îmi dau seama că aveam o masă undeva pe la mijlocul restaurantului. Muzica nu se aude nici prea tare, nici prea încet. E perfectă pentru conversație.
   Partea puțin stânjenitoare în care Logan își cere scuze de zeci de ori e cea în care își dă seama că nu pot să citesc meniul. După ce îl conving că e în regulă, îi vine ideea să comandăm ceva care să fie surpriză. Spune că o să deschidă meniul unde pica și ce o să fie la acea pagină, asta o să mâncăm.

    La finalul cinei, nu ne urcăm direct în mașină. Logan mă ia de mână și ne plimbăm.
   Ascult zgomotele din jurul meu și îmi imaginez o stradă luminată doar de lămpi și luna strălucitoare de pe cer. Aud mașini dar undeva la departare așa că cred că suntem doar noi aici.
-Cum e cerul? îl întreb eu pe Logan
-E înorat în seara asta. Abea de se vede luna.
  Încerc să modific imaginea din mintea mea astfel încât să se potrivească cu descrierea lui.
-Strada pe care suntem noi, e luminată de felinare?
-Da.
-Nu e o stradă principială, nu-i așa? Nu aud mașinile.
-Nu. E o stradă mai retrasă.
   Tace câteva clipe apoi îl aud spunând încet:
-Cum e?
-Ce să fie?
-Să nu vezi.
  Tac preț de câteva clipe. Nimeni nu m-a mai întrebat niciodată asta. Adică în general, când oamenii află despre problema mea, devin foarte atenți cu mine. Mă menajează sau mă evită. Imi întorc capul spre direcția în care e Logan când ii răspund:
-E ca și când ai vedea un tablou pictat doar din imaginația ta. Un tablou care nu corespunde neapărat cu lumea reală ci e un tablou în care tu ai ales pur și simplu fiecare culoare pe care vrei să o dai. E ca și când ai putea să privești lumea prin proprii tăi ochi.
    Sunt sigură că Logan mă privește atent în clipa aceea. Mă întreb dacă o să mă considere o ciudată. Dar apoi ii aud pașii apropiindu-se de mine.
   Îi simt căldura corpului când e la câțiva centimetrii de mine.
   Imi ridica capul spre el și îi simt mâna pe obraz. Îmi concentrez atenția la modul în care își plimbă degetele pe obrazul meu până când ajunge aproape de buzele mele.
  Degetul lui mare trece ușor peste buza mea de jos iar eu imi întredeschid buzele.
   Se apleacă  și mă sărută ușor pe buze. Inima îmi bate de să îmi sară din piept și el imi șoptește cu buzele lipite de obrazul meu:
-Cum vezi asta, Lizzi? Cum vezi asta prin ochii tăi?
   Fluturii imi explodează în stomac când cu vocea răgușită ii spun:
-Nu e nevoie să o văd. Nu am nevoie de ochi ca să simt.
    Simt cum buzele sale care încă sunt lipite de obrazul meu se lungesc într-un zâmbet.
  Mă ia de mână și mă trage spre el. Mă strânge la pieptul său iar eu uit de toate. Uit de faptul că îl cunosc de abea o săptămână. Uit de faptul că am o boală din cauza căreia nu pot să văd. Uit pur și simplu de tot.