Arată-mi lumea prin ochii tăi #Finalizată

Capitilul 2

   Lizzi

      La început, totul a fost atât de greu, deoarece era greu să pierzi ceva ce ai avut timp de 7 ani.
   Erau uneori momente în care mă întrebam dacă ar fi fost mai bine să fi fost oarbă de când m-am născut, dar apoi mi-am dat seama că ar trebuii să fiu recunoscatoare că am apucat să văd măcar o bucățică din lume înainte...ca atunci când pun mâna pe un obiect să pot vizualiza în mintea mea o imagine cu el sau când știu că e dimineață să mă uit spre cer, să pot să știu cum arată un răsărit. Sunt atât de multe lucruri pe care în mod normal, un om le-ar ignora, un om ar fi prea grăbit dimineața să meargă la servici ca să mai aibe timp să admire un răsărit. În schimb eu, le admir, le vizualizez în mintea mea și pur și simplu le admir. Le iubesc și mă agăț de ele. De tot ce înseamnă lumea care mă înconjoară.
   La 8 ani, am fost nevoită să renunț la școală și am început să iau cursuri speciale. Se țineau la spital, trei zile pe săptămână.
  Anul acesta e ultimul meu an și deșii e ciudat ca o persoană ca mine să spună asta, dar ador cititul.
  Citesc cât de mult pot, și deșii boala imi face treaba mai dificilă decât ii este unei persoane normale, nu mă las, deoarece nu vreau să las o boală, un obstacol să stea în calea dorințelor mele. Nu vreau să îmi trăiesc viața după cum îmi dictează HDC-ul.

   ***

   Spre norocul meu, mama și tata au rămas împreună. Multe familii divorțează atunci când unul din copii este bolnav deoarce apar o mulțime de probleme, dar în cazul părinților mei, nu a fost așa. Boala mea ne-a unit și mai mult ca și familie.
  M-a apropiat în special de Cristian, fratele meu mai mic pe care ultima dată când îl văzusem imi ajungea abea până la coate iar acum e cu două capete mai mare decât mine.
   Adică nu am de unde să știu cu exactitate dar el imi spune mereu asta și la fel și părinții mei.
  Asta mă întristează uneori, faptul că nu am avut șansa să îmi văd frățiorul crescând...dar imi revin rapid din starea aata de tristețe și încerc să văd partea plină a paharului. Doar pentru că doar că nu l-am văzut dezvoltându-se din punct de vedere fizic, asta nu însemna că nu am fost acolo când el a crescut. Pentru că am fost.
   L-am ascultat cântând la subsolul casei împreună cu trupa sa formată din cei doi cei mai buni prieteni ai săi. Am fost acolo să îl felicit când a terminat școala generală și am fost la toate meciurile sale de baschet.
  Am incercat mereu să îl fac să simtă că sunt acolo pentru el, nu voiam să se simtă cumva lăsat pe dinafară, deoarece deșii nu voiam, eu eram copilul bolnav și mereu copilul bolnav e cel care primește involuntar mai multă atenție deoarece are nevoie de ea.

***
-Lizzi! Micul dejun e gata! o aud pe mama strigând din bucătărie
-Vin acum!
     Imi strâng părul în mâini la spate și mi-l prind cu o prinzătoare. Imi trec mâinile prin el ca să nu aibe cocoloașe pentru că dacă ar avea nu aș putea să văd, nu?
   Ies din cameră și merg spre bucătărie de unde simt miros de clătite. Televizorul e aprins și în minte imi apare o imagine cu tata citind un ziar în timp ce își bea cafeaua și pe mama cu o lingură în mână în timp ce unge clătitele și Cristian cu un bol de cereale în fața, probabil că exact așa și este singurul lucru diferit e că în mintea mea, Cristian încă mai arată precum un copil de cinci ani:
-Neața'!
-Neața scumpo!
  Mama mă sărută pe frunte când mă așez la masă. Întind mâna și apuc furculița cu mișcări sigure. Mintea mea e precum o hartă.
  După ce am orbit am început să îmi dezvolt simțuri noi. Adică acum, dacă lucrurile mele sunt puse exact în același loc, cunosc atât de bine distanța până la ele încât nu e nevoie să mai bâjbâi după ele.
  Aud un scaun tras și știu că mama s-a pus și ea la masă așa că încep să mănânc. Asta e regula familie mele, micul dejun și cina împreună.
-Lizzi, vrei să te duc eu cu mașina la spital astăzi?
   Scutur din cap și o privesc pe mama, bine, nu mă chiar uit la ea, doar la o imagine cu ea, din mintea mea.
-O să merg pe jos. E destul de cald afară și mi-ar plăcea să mă plimb.
-Bine. Cum vrei, dragă.
   
    După micul dejun, casa de golește deoarece toți pleacă. Cristian la liceu, iar mama și tata la servici.
   Nu îmi prea place momentul acesta în care rămân doar eu singură dar nu mai bag atât de mult în seamă precum o făceam la început.
  Mă incalț cu niște balerini și ies din casă.
  Până intr-un punct al străzii nici măcar nu mai am nevoie de bățul meu, atât de bine cunosc drumul.
   Partea mea preferată e atunci când în jurul meu aud diferite lucruri, cum ar fi păsări sau masini, tocuri pe asfalt sau simt miros de flori sau mâncare iar în minte imi apare o imagine cu acele lucruri, e precum un întreg film mi se derulează în fața ochilor în fiecare moment.
   Ai crede că o persoană oarbă vede doar un intuneric infinit dar de fapt, e o mulțime de culoare.

  ***
      La cursul la care particip eu mai sunt încă alți 6 copii ca și mine. Doamna Katerine sau Katy, cum ii mai spunem uneori, ne învață materiale care se predau la o școală normală doar că cu ajutorul unor metode prin care să putem învăța și noi.
   Fiind doar 7 în total, am ajuns să fim destul de buni prieteni. Caroline, Julia și Matt sunt de aceeași vârstă ca și mine iar Ella, Carlo și Steph, sunt cu un an respectiv doi mai mici. Toți orbi din naștere. Toți în afara de mine.
   Uneori mă roagă să le descriu anumite lucruri după modul în care mi le amintesc eu. Știu că ar putea să întrebe pe cineva care chiar vede acel obiect și ar putea să li-l explice corect nu doar din amintirile unui copil de 7 ani dar cred că nu e vorba de modul în care chiar arată obiectul ci e vorba să fie descris de cineva care vede lumea așa cum o vezi tu. De cineva care vedea lumea prin ochii tăi.

   ***

   Cursul se termină la ora 2 așa că plecăm acasă.
  Cunosc deja partea aceasta de spital ca in palmă așa că nu îmi mai scot bățul ajutator și nici vorbă de acei ochelari.
    Străbat holul care duce spre ieșire și e prea mult zgomot în jurul meu ca să îmi dau seama că mă apropii prea tare de o persoană și că mă lovesc de ea.
   Mă impleticesc câțiva pași dar reușesc să îmi recapăt echilibrul. Aud niște zdrăngănituri de parcă ceva de metal ar fi căzut pe jos și cineva spune: 
-Vezi pe unde mergi! Ești oarbă?
   E o voce de băiat și imi dau seama imediat că mie îmi este adresată întrebarea. Il aud cum se apleacă să ridice orice scăpase. Nu mă oftica și îi răspund cât de calm pot:
-De fapt, chiar sunt.
   Liniște. Zăngănitul încetează. După câteva clipe îl aud injurand în barbă:
-Firar!
   Zâmbesc:
-Mda, ăsta e momentul acela în care îți dai seama că spui ceva nepotrivit la momentul nepotrivit.
  Îl aud oftând:
-Nu. E momentul acela în care imi dau seama ce idiot mare sunt. Imi pare rău.
  Ridic din umeri și rânjesc:
- Că ești un idiot? Nah, ni se mai întâmplă tuturor.
  Îl aud râzând iar mintea mea inregistrează imediat acel sunet.
-Apropo, sunt Logan!
-Eliza, dar prietenii îmi spun Lizzi!
-Îmi pare bine, Lizzi, dar acum trebuie să mă scuzi pentru că trebuie să duc tava asta intr-un salon.
   Dau din cap:
-Desigur.
- Imi cer scuze încă odată.
-E în regulă.
-Pa, Lizzi!
-Pa, Logan!
   Ii aud pașii pe podea când se îndepărtează și abea apoi plec și eu. Ies din spital și încerc să îmi creez în minte o imagine pe care să o pot asocia cu Logan. Vocea lui e plăcută. Fermă dar armonioasă. Are simțul umorului și pare simpatic.
   Imi imaginez niște ochi mari căprui și părul blond puțin mai lung. Și deocamdată sunt mulțumită cu imaginea asta. Il pun în mintea mea etichetat, simplu ca și Logan și apoi îmi continui drumul spre casă.

     Copertă realizată de iloncik17