Arată-mi lumea prin ochii tăi #Finalizată

Capitolul 27

    Lizzi

       Mama a spus că doamna doctor Montgomery mă așteaptă chiar acum la spital așa că ceea a urmat după vestea propriu zisă, s-a petrecut foarte repde.
   Am sărit din pat și am luat-o pe mama in brațe după care mama a mers în dulap, a luat o geantă și mi-a îndesat câteva lucruri în ea, în timp ce eu, tata și Cristian ne îmbrăcam grăbiți.
  Pe drum spre spital nu puteam să mă opresc din bâțâitul piciorului și frământarea degetelor:
-Hei!
  Am simțit mână caldă a lui Cristian peste a mea:
-O să fie totul bine. O să vezi!
  Nu vreau să îmi fac speranțe prea mari ca să nu fiu prea dezamăgită în cazul în care o să se întâmple ca în celelalte dăți și o să descopăr că ochii nu sunt buni pentru mine.
  Dar desigur, mă gândesc și că data viitoare când o să mă uit la fratele meu, e posibil  să îi văd cu adevărat nu doar o imagine din mintea mea.

   La spital, doamna doctor Montgomery, ne așteaptă în biroul ei:
- Eliza! Mă bucur atât de mult să te văd! Și mă bucur că ați putu ajunge atât de repde!
-Chiar sunt buni de data asta? intreb eu în șoaptă
  Doamna Montgomery imi pune o mână pe umăr și cu vocea blândă răspunde:
-Am făcut toate testele, Eliza. Se potrivesc perfect!
   Imi duc mână la ochi și încep să plâng. Doamna doctor mă trage spre ea și mă îmbrățișează:
-E pe bune, scumpo! Acum, o să trimit o asistentă care să te pregătească, trebuie să facem operația cât mai repede posibil.

  O jumătate de oră mai târziu, stau intr-un pat de spital cu tubulete prinse de brațe:
-Arăți ca un robot! glumește Cristian
-Probabil capul tău are formă de dovleac!
-Mda, păi în cazul ăsta nu știi ce formă de sfeclă are al tău! Poate ar fi mai bine să nu faci operația, așa nu ar trebuii să te privești în oglindă...
   Încep să râd dar ghemul din stomac nu îmi dispare.
  Obrajii imi ard și degetele imi sunt reci de la emoții.
  Incer să îl mai sun odată pe Logan dar nu îmi răspunde. Ii mai las un mesaj și apoi pun telefonul pe noptieră.
  Aud pantofii doamnei doctor și știu că a intrat în salon:
-Ok, Eliza! E timpul! Ești gata?
  Simt mâna mamei cum o strânge pe a mea și cuvintele lui Cristian O să fie bine. Dau din cap:
-Sunt gata!
  Patul începe să se miște și traversăm holul. Înainte să intru în sala de operații imi iau rămas bun de la ai mei:
-Vă iubesc! Sunteți cea mai bună familie pe care ar putea cineva să o aibă!
  Aud suspinul mamei când mă îmbrățișează puternic:
-Te iubim, scumpo!
-Te iubesc, surioară!
  Patul se mișcă iar și intrăm în sală. Doamna doctor Montgomery se apleacă spre mine:
-Privește pentru ultima dată, întunericul, Eliza, când o să te trezești, o să fie lumină!
   Apoi imi injectează antestezicul și cad în inconștiență.