Arată-mi lumea prin ochii tăi #Finalizată

Capitolul 14

     Lizzi

        Cu timpul am avut atât de multe imagini pe care mi le-am creat în minte încât  uneori nu mai sunt sigură care dintre amintitele mele sunt adevarate sau sunt doar imaginare.
   Însă am o amintire de la aniversarea mea de șase ani.
  Casa era plină de copii și de cadouri, mama adusese tortul iar eu am suflat în lumânări.
  Apoi am alergat până în sufragerie ca să aduc niște baloane și atunci când am trecut pe lângă oglinda din hol, mi-am intors o clipă capul și am privit reflexia.
   O fetiță cu ochi căprui și părul șaten deschis prins într-o pleată la spate și o coronița care se asorteaza cu rochița roz, e cea mai vie amintire cu modul în care arăt eu.
  Știu că m-am schimbat. Că am crescut și corpul meu a suferit modificări, dar uneori, și acum când mă gândesc la mine, la modul în care aș arăta dacă m-aș uita intr-o oglindă, o văd tot pe fetița aceea.

    ***

   Tocmai termin de preparat un ceai de mentă când aud o bătaie în ușă.
-Deschid eu!
  Cristian traversează holul până la ușă:
-Logan! Hei! Intră!
  Aud pașii lor și fratele meu îl conduce în bucătărie. Mă întorc în direcția din care le aud vocile:
-Bună!
-Eu o să fiu la mine în cameră! ne anunță fratele meu apoi pleacă
  Aud pașii lui Logan când se apropie și mă trage spre el.
-Bună, iubito!
  Mă sărută pe frunte iar eu îmi ridic mâinile spre gâtul său.
  Îmi bag degetele prin părul său ușor ondulat iar el:
-Vrei un ceai?
-Sigur!
  Mă întorc spre blat și mai iau o cană. Pun un pliculeț de mentă și torn apă peste.
-Lasă-mă să te ajut!
  Logan ia cele două căni și ieșim împreună în curte. Ne așezăm la măsuță:
-Aveți o curte tare drăguță!
-Imi place să stau aici. E liniștitor.
  Cred că Logan dă din cap dar nu spune nimic.
  E liniște preț de câteva clipe ca și cum ar fi o întărire pentru spusele mele.
  Aud ciripitul păsărilor și simt o briză ușoară cum îmi mângâie pielea și îmi imaginez o zi caldă și însorită de vară. Cu un gazon verde perfect tuns; așa cum îi place tatei.
  Doar că tot peisajul acesta e completat de un băiat superb. Imi întorc capul spre Logan:
-Lizzi?
-Da?
-Părinții mei te-au invitat la cină la noi în seara asta!
-Astăzi? La cină...cu părinții tăi?
  Încep să mă agit și Logan probabil că observă asta pentru că râde și mă ia de mână:
-E în regulă, iubito! Eu te iubesc! Așa că ei or să te adore!
  Degetele sale le mângâie pe ale mele într-un gest liniștitor. Îi  zâmbesc lui Logan și mă mai relaxez, dar inima mea tot continuă să bată cu putere deoarece el mi-a spus că mă iubește.
  L-am văzut pe Logan, bine, mi l-am imaginat, dar pentru mine era același lucru, cu părul său blond venidnu-i ușor pe frunte și ochii aceia albaștrii privind adânc în ai mei. Atât de adânc încât ai putea să te pierzi în ei.
  Era el. Logan. Stând acolo și privindu-mă. Frumos. Perfect. Al meu.
  Și atunci am știut că după mult timp, în sfârșit, viața îmi surâde.