Arată-mi lumea prin ochii tăi #Finalizată

Capitolul 30

Lizzi

   Am zăcut în pat. La modul că am zăcut cu adevărat.
Nu am mâncat. Nu am vorbit. Nu am făcut absolut nimic.
Doamna Cole a venit să mă viziteze și nici măcar atunci nu am vrut să îmi deschid ochii:
-Eliza?
Nu i-am răspuns:
-Imi pare atât de rău, draga mea!
I-am simițit mână pe umăr și mi-am mușcat tare buzele ca să nu plâng dar vocea tot mi-a tremurat:
-Cum ați putut? Cum ați putut să îl lăsați să facă așa ceva?
-Asta și-a dorit el. A vrut ca tu să fii fericită.
-Atunci nu ar fi trebuit să mă părăsească!
Doamna Cole nu mai spune nimic pentru câteva momente apoi își trage nasul:
-Imi pare rău, Eliza! Chiar îmi pare! Ți-am adus ceva. E de la el!
Aud că pune ceva pe noptieră dar nu mă întorc să văd ce e.

***

Înmormântarea are loc în ziua în care eu ies din spital.
Mă îmbrac cu o rochie neagră, simplă. O pereche de pantofi joși și lănțișorul cu infint.
Nu mă aranjez deloc. Las să se vadă ceaecanele, buzele mușcate și pleoapele înroșite de la plâns.
Las să se vadă durerea.

Nu deschid ochii până când ajungem la cimitir. Preotul spune câteva cuvinte și abea când spune că e momentul să ne luăm adio, atunci când mă îndrept spre siciru, deschid ochii.
Am văzut soarele. Am văzut oceanul. Stelele. Luna. Dar nimic nu este mai frumos decât e el.
Logan este...a fost, cel mai frumos lucru din întreaga lume pe care ochiul uman îl poate privii.
Fac încă un pas spre sicriu și îi studiez fiecare trăsătură.
E atât de frumos.
Pare atât de real.
De parcă ar fi încă aici.
Îmi pun capul pe pieptul său. Vreau să îi ascult bătăile inimii pentru ultima dată.
Am așteptat
Am așteptat.
Am așteptat.
O lacrimă mi-a curs pe obraz și am strâns ochii.
Din pieptul său nu se auzea nimic.
Deoarece el e mort.
S-a dus. M-a părasit și a luat cu el tot ce era frumos și bun.

M-a făcut să îi promit că nu o să îl păressc niciodată și în schimb, m-a părăsit el.