Arată-mi lumea prin ochii tăi #Finalizată

Capitolul 18

Lizzi

    După ce luam cina, merg în cameră mea ca să mă schimb cu o pereche de blugi mai lungi și să îmi iau o bluză.
   Când ies din cameră, Logan mă întreabă dacă vreau să mergem să ne plimbăm puțin iar eu vreau așa că ieșim afară.
-Deci, în ce direcție vrei să mergem?
-Hmmm...dreapta!
  Logan mă ia de mână și îl urmez.
  E puțin mai greu să merg prin pădure din cauza denivelarilor, a pietrelor și a crengilor dar Logan mă ajută.
  La un moment dat ne oprim:
-Unde suntem?
-Am ajuns pe un platou. E o porțiune fără copaci chiar în mijlocul pădurii. Vino aici!
  Ne așezăm pe o pătură pe care habar nu aveam că a adus-o:
-La ce ne uităm?
-La stele.
  Imi imaginez un cer plin de stele strălucitoare:
-Wow, spun eu, e superb!
Tăcem o clipă apoi izbucnim în râs:
-Ce? Am o imaginație foarte bogată.
Logan mă mângâie pe obraz:
-Știu că ai.
  Mă trage spre el și îmi pun capul pe pieptul său. Ii ascult bătăile inimii.
Bum. Bum. Bum.
Atât de cald. Atât de viu. Atât de perfect. Atâta de al meu.

***

  Când ne întoarcem, toate lumea doarme deja așa că Logan se strecoară în dormitorul meu.
  Ne punem în pat și el mă ia în brațe:
-Am așteptat de atâta timp momentul acesta.
-Serios?
-Dap. În fiecare noapte în care vorbeam la telefon îmi doream atât de mult să fiu acolo lângă tine, să te țin în brațe.
  Un val de căldură îmi invadează corpul și mă cuibăresc mai bine în brațele sale. Inchid ochii iar Logan mă sărută pe frunte:
-Noapte bună, iubito!
-Noapte bună, iubitule!

***

  Dimineață, mirosul de omletă se simte în toată cabana. Logan nu mai e lângă mine în pat ceea ce înseamnă că a plecat la un moment dat în timpul nopții.
  Mă îmbrac cu o pereche de pantaloni scurți și un tricou care habar nu am ce culori sunt deoarece lucrurile mi s-au amestecat prin bagaj și mă duc în bucătărie:
-Neața lume!
-Bună, scumpo!
Mama mă pupă pe frunte:
-Logan s-a trezit?
-Da. El și Cristian sunt în curte.
-Ce fac acolo?
Mi-l imaginez pe tata ridicând din umeri:
-Dumnezeu știe!
Chicotesc și o aud și pe mama râzând.

  După ce mănânc, ies și eu afară. Mă îndrept spre locul de unde le aud vocile celor doi băieți.
-Iubito!
Logan aleargă spre mine și mă ia în brațe:
-Ce faceți?
-Il învăț pe fratele tău cum să se orienteze în pădure doar după mușchi i care cresc pe copaci.
Ridic o sprânceana:
-Cum de știi așa ceva?
-Am fost cercetaș.
-Tu? Cercetaș?
Încep să râd:
-Ce? Eram un cercetaș excelent. Am primit o mulțime de insigne.
Imediat în minte mi-a apărut o imagine cu Logan imbrăcat ca un cercetaș, cu pălărie pe cap și toate cele cum îmi aduc aminte că vedeam în desene gând eram mică și am râs iar.

***
   Spre seară, Logan m-a scos la o plimbare cu barca pe lac și apoi eu și mama am pregatit cina până când tata și băieții au aranjat lemnele pentru focul de tabără.
  După ce am mâncat, am stat toți pe buturugi în jurul focului și am cântat.           Logan m-a ținut de mână și am   ascultat diferite povești.
  După miezul nopții, am intrat în casă .
  M-am spălat pe dinți și m-am pus în pat însă nu am putut să adorm.
   M-am fâțâit în pat aproximativ două ore până când să hotărăsc să ies puțin la aer.
   Am incercat să ies cât mai încet din casă. Aerul nopții era puțin mai răcoros.
  Mi-am pus brațele în jurul meu și am înaintat puțin.
  Am tras aer în piept și am ascultat liniștea nopții.
  M-am mai plimbat puțin până când am hotărât să mă întorc.
  Am mers pe drumul pe care am venit. Sau cel puțin cel pe care credeam că am venit.
  Eram sigură că trebuia să fi ajuns.      Însă cabana nu era nicăieri.
   Poate că e puțin mai încolo.
   Am mai mers puțin dar din nou, cabana nu era acolo.
   Am auzit o bufniță strigând și am tresărit. Inima a început să îmi bată cu putere.
    M-am oprit pe loc pentru că habar nu aveam unde sunt.
    M M-am pierdut.
    Un fior mi-a străbătut șirea spinării.
   Partea cea mai rea era că se putea să fiu la un kilometru în pădure sau să fiu lângă cabană și nici măcar să îmi dau seama.
   Frustrarea mi-a făcut ochii să mi se umezească. Mi-am mușcat buzele ca să nu încep să plâng.
  M-am pierdut.
   Nu plânge.
Am mai mers puțin.
Mergeam deja de ceva vreme. Să fie oare o oră? Două de când am ieșit din cabană?
Imi era teamă să nu mă îndepărtez prea tare:
-Hei! Ajutor!
Nu am auzit nimic. Doar bufnița. Am incercat din nou:
-Mă aude cineva?
Am auzit un sunet asemănător cu niște crengi care se rup și groza mi-a invadat venele.
   Am început să alerg în direcția opusă din care venise sunetul. Dar terenul era foarte denivelat și era foarte greu deoarece nu știam pe unde să calc.
Piciorul stâng mi s-a prins intr-o creangă și m-am împiedicat.
   M-am împleticit și am întins mâinile în față ca să mă pot prinde de un copac dar nu era nici un copac. Era doar aer.
   Și atunci am început să mă rostogolesc.
   Pământul era tare și necruțător cu trupul meu la fiecare izbitură.
Intr-un final, panta s-a terminat și m-am oprit și eu din rostogolit.
   Capul îmi bubuie. Tot corpul îmi tremură.
    Simt gust de metal în gură și îmi dau seama că e sânge.
   Ceva cald mi se prelinge pe picior și când îmi duc mâna la genunchi simt lichidul pătându-mi degetele.
Îmi dau seama că e sânge. Încă nu mă doare. Probabil e din cauza adrebamalinei.
    Incerc să mă ridic dar corpul îmi tremură prea tare și cad iar.
Îmi adun picioarele spre piept și îmi las bărbia pe genunchi:
-Ajutor!
Vocea îmi tremură și lacrimile încep să îmi curgă.
Îmi șterg ochii cu mânca și îmi trag nasul:
-Ajutor!
  E inutil. E absolut inutil. M-am pierdut.
  Cine știe cât o să durereze până când o să mă găsească cineva. Poate o să mă găsească un animal inainte.
  M-am cutremurat.
  Am auzit foșnaieli în jurul meu și mi-am intors capul în direcția aceea însă desigur era degeaba.
  Nu vedeam nimic.
   Urăsc asta.
   Imi urăsc boala.
   Îmi urăsc ochii.
   Îmi strâng palmele în pumni și îmi bag unghiile în palme.
   Întunericul e mai apăsător ca niciodată.
   Mi se pare că totul se învârte cu mine.

  Habar nu am cât timp trece.
  Poate sunt ore, poate zile.
  Până când aud o voce de om:
-Eliza!
E undeva de departe. Poate că e un vis. Poate că mi se pare:
- Eliza?
Pașii par mai aproape:
-Lizzi!
O mână mă mângâie pe braț:
-Iubito! Oh, Doamne! Ești bine?
Tremur și vreau să ii raspund dar când deschid gura nu îmi iasă nici un cuvânt:
-Oh, Doamne, ești rănită!
Aud panică în vocea lui. Brațele sale se pun în jurul meu și mă ridică.
Imi las capul pe pieptul său.
Mă pupă pe frunte:
-E în regulă, iubito! O să fii bine!
Tot ce pot să fac e să dau ușor din cap dar nu cred că el observă.
Mi se pare că mergem o vreme până când se aud mai multe voci strigând-mă:
-Lizzi!
-Am găsit-o! Cred că e rănită!
-Oh, Doamne! Scumpo, oh, Doamne!
Recunosc vocea, e mama:
-Lizzi? Scumpo, mă auzi?
-Cred că e în stare de șoc.
Voiam să spun ceva dar cuvintele nu voiau să îmi iasă din gură.
-Trebuie să o ducem la spital.
Cred că ne-am urcat în mașină.
Drumul până la spital și ce s-a întâmplat apoi, a fost foarte confuz și în ceață, tot ce îmi aduc aminte sunt buzele lui Logan pe fruntea mea și cum îmi șoptea într-una:
-Totul o să fie bine, iubito! Totul o să fie bine!

***

Aud două bătăi în ușă:
-Hei, iubito!
Ii zâmbesc lui Logan în timp ce intră în salon și vine spre mine. Mă pupă pe frunte și mă ia de mână:
-Cum te simți?
-Sunt bine.
-Cum e piciorul?
-E luxat și am o tăietură chiar sub genunchi.
Imi frământă degetele cu ale sale:
-Am fost atât de speriat. Când ne-am trezit dimineață și lipseai...
Vocea i se frânge puțin la final. Mă strânge de mână:
-Promite-mi că nu o să mai faci asta niciodată.
-Ce să fac?
-Să mă părăsești. Promite-mi că nu o să mă mai părăsești.
Am dat din cap și Logan mi-a șterg două lacrimi de pe obraz:
-Promit.
Și-a lipit fruntea de a mea:
-Te iubesc!
    Logan m-a lipit de trupul său și eu i-am ascultat bătăile inimii.
   Bum. Bum. Bum.