Arată-mi lumea prin ochii tăi #Finalizată

Capitolul 28

     Lizzi

      
-Lizzi...
   Îmi ridic privirea spre Logan.
   Ochii săi sunt atâta de albaștrii încât pentru o secundă mi se oprește respirația:
-Logan...
  Ridic încet o mână spre obrazul său și el își lasă capul să se odihnească în mâna mea.
  Îmi sărută ușor palma:
-Dumnezeule! Pot să văd!
-Da, iubito, poți vedea!
  Îmi arunc brațele în jurul său dar nu ii simt căldura corpului. Nu ii aud bătăile inimii:
- Eliza!
  O altă voce mă strigă. Mă uit confuză în jur și când mă uit din nou la Logan văd cum bucățele sclicioase se desprind din el și zboară în vânt, precum niște petale de flori zburate de briză:
-Logan?
-Îmi pare rău, Lizzi!
- Eliza!
   Vocea străină imi face capul să bubuie. Logan dispare. Întind mână după el. Degetele noastre se ating câteva clipe și apoi el e tot mai departe:
-Te iubesc, Eliza!
-Logan!

     Trag aer adânc în piept și deschid ochii.
  Sunt orbită de o lumină albă puternică:
- Eliza!
-Se trezește!
-Eliza? Scumpo?
-Deschide ochii, Lizzi, încet. O să te obișnuiești.
  Îmi deschid iar pleoapele și trebuie să clipesc de câteva ori înainte să mă obișnuiesc.
  La început e ca o ceață dar în câteva minute încet să zăresc.
  Mă ridic în capul oaselor și mă uit în cameră.
O văd pe mama. O văd pe mama!
  Are ochii in lacrimi și își ține o mână la gură. Tata o ține în brațe.
  Sunt exact cum mi aminteam eu doar că arată mai maturi. Încercați de viață.
  Apoi văd o femeie înaltă și cu păr brunet, creț. Cred că e doctorita Montgomery.
  Apoi privirea mi se îndreaptă spre băiatul de lângă patul meu.
Are ochii căprui, și păr șaten.
  Face un pas spre mine:
-A funcționat? întreabă el șoptit
-Cristian? vocea mea e gâtuită
  Mama scoate un suspin adânc iar fratele meu vine să mă îmbrățișeze. Ip strâng în brațe:
-Nu pot să cred! Chiar te văd! Vă văd pe toți!
Mă uit la doctoriță:
-Mulțumesc!
Ea dă din cap și zâmbește.
  Mă uit la telefonul meu de pe noptieră:
-Logan! Ați reușit să dați de el?
  Mă uit spre mama și tata. Văd cum zâmbetul mamei dispare.
  Inima începe să îmi bată mai repde:
-Mamă?
Ea vine spre mine:
-Scumpo, trebuie să îți spunem ceva.
  Mă uit la mama cu gura căscată. Creierul meu nu poate procesa așa ceva.
  Ochii mi se incețoșează imediat din cauza lacrimilor:
-Logan...începe mama
- Nu!
  Nu vreau să o aud spunând cuvintele acelea. Pentru că dacă le spune, o să fie real. O să fie definitiv.
  Îmi întorc capul și privirea mi se fixează intr-o oglindă.
  Inima mi se oprește.
  Nu e nevoie de nici un cuvânt în plus.
  Ochii albaștrii care mă fixează din oglindă spun totul.

    Înainte de operație mi-au promis că acela e ultimul moment în care mai văd întunericul. Că  atunci când o să mă trezesc o să văd lumina.
  Dar când m-am trezit, întunericul a fost mai apăsător ca niciodată.