Sunt Simplityy

Anxietate

          Anxietate. Stres. Depresie. Atacuri de panică. Sinucidere.

           Eu nu cred că anxietatea și depresia pot fi măsurate, dar se pare că nivelul meu de anxietate este între „moderat" și „sever", iar cel de depresie este între „moderat" și „extrem de sever". Mi se pare ciudat pentru că eu cred că nivelul de anxietate este mai ridicat decât cel de depresie.

           Nu mă consider o persoană depresivă, dar sunt anxioasă. Fac atacuri de panică și mă gândesc la sinucidere. Ceilalți cred că este simplu, mergi la psiholog și „te vindeci". Știi cum este să te aflii în fața psihologului și să îi spui că ești bine? Indiferent de „puterile de comunicare", nu vei scoate nici măcar un cuvânt de la mine. Nu, nu prefer să mor, dar nu o pot face. De ce? Pentru că nu am făcut-o niciodată.

           Am șters foarte multe capitole, dar știu că trebuie să o fac. Trebuie să scriu, să mă eliberez. 

           Simplityy nu e anxioasă, dar eu sunt. Distanța dintre două atacuri de panică este de câteva luni. Nu îmi amintesc când au început, dar știu cât de groaznic este. Nu cred că pot explica în cuvinte. Ultimul m-a întâlnit astăzi. Nu eu îl întâlnesc pe el, el mă întâlnește pe mine. Care a fost cauza? Totul. Eu simt că mor în fiecare zi. Mor pe interior. Nu vreau să scriu, dar știi ce fac pentru a scăpa de durerea interioară? O provoc pe cea exterioară. Am promis că lama nu va atinge pielea mea, dar sunt sute de metode. Nici măcar nu este nevoie să le cauți, ele te găsesc pe tine. Fără să îmi dau seama, mâinile mele îmi ating gâtul. Știi cât de departe am mers? Lacrimile îmi părăseau ochii, amețeala își făcea simțită prezența și nu mai aveam aer. Doare, încă doare. Din fericire, nu m-am ales cu un „semn", așa că nimeni nu a știut. Am știut doar eu și doare ca naiba. De ce? Pentru că nu a fost nimeni. Nimeni nu m-a putut salva. Nu știu cum m-am salvat, dar știu că totul a început acolo. O palma în prima zi, două în următoarea, până ajungi să simți încărcătorul telefonului pe piele. Nu te recunoști, normal că nu o faci. Vrei doar să scapi.

           Nu vreau să mai țin pentru mine, vreau să scap, să mă salvez. Nu mă întreb „de ce mi se întâmplă mie?" pentru că este posibil să știu răspunsul. Vreau doar să știu de ce nu am găsit persoana care să mă ajute. În astfel de momente, ai nevoie de o persoană reală. Vrei să te oprească, să te îmbrățișeze, să nu plece, în ciuda țipetelor tale, să te proteje de toate. Eu nu am avut niciodată, așa că am renunțat să sper. Știu că eu sunt singura care se va îmbrățișa, care va spune că „ e bine să nu fii bine" și care va încerca să zâmbească. E greu când sunt în public și nu mă pot întinde pe parchetul din camera mea. În acele momente, nu mă lovesc singură, mă lovesc ceilalți. Am o strategie pentru acele clipe, îți îndrepți privirea spre podea și încerci să plângi în liniște. Nu am voie să deranjez nici măcar când plâng. De ce? Pentru că ei vor râde. Nu te va îmbrățișa nimeni, doar vor arăta cu degetul. 

             Știu că nu am fost întrebată, dar sunt distrusă. Știu că nu toți pot vedea și că nu se poate observa în orice moment, dar nu sunt bine. Da, poate că sunt binișor în unele momente pentru că se poate mai rău și mai bine, dar eu nu sunt „reparată". Îmi plânge sufletul, plâng și eu. Știi ce e mai rău? Nu îți dai seama dacă oamenii te văd și dacă toți se simt astfel. Nu știi cum să reacționezi. Mai auzi un „am încercat să mă sinucid", dar cunoști cauzele. Nu știi cum să o iei, unde să o duci sau ce să iei. Ai vrea să iei câteva pastile și să simți liniștea eternă, dar ai fi egoist. Plângi. Ce poți face? Ești distrus. Nu știi cum să te ridici pentru o ultimă dată. Să fim sinceri, așa ai spus mereu. O ultima dată. Am spus că e ultima dată când îmi ud obrajii, am spus că e ultima dată când îmi lovesc pielea, am zis că e ultima dată când mă ridic. Vrei să renunți, dar vrei să rămâi. vrei să te ia naiba până numeri la 3, dar ai vrea ca ea să fie necunoscătoare de numărători. Ai vrea să știi ce vrei.

            Mi-am spus că va fii binișor și sunt sigură că va fii, dar trebuie să aștept. Așteptarea mă omoară. Nu știu cum se va termina, când se va termina, dar îmi pare rău. Îmi pare rău. De ce? Aș vrea să nu fiu o problemă, aș vrea să exist, aș vrea să nu mai doară.