Sunt Simplityy

Trauma

          Cred că mereu am încercat să vorbesc despre cele mai groaznice episoade din viața mea, dar nu am făcut-o. Am încercat, dar nu cred că pot.

          Mi se pare penibil să mă numești o căutătoare de atenție. Watppad-ul nu îmi aduce faimă, bani sau succes. Nici măcar numărul de urmăritori nu e foarte important deoarece foarte mulți nu citesc ceea ce scriu. Nu am zece ani, nu mă plâng pentru că părinții nu mi-au permis să merg în club sau pentru că minunatul crush mi-a dat „seen". Eu încerc doar să exprim ceea ce simt, să trăiesc.

         Mi s-au cerut explicații, așa că le ofer.

          Am trecut prin foarte multe traume și am ajuns în stadiul în care nu mă pot exprima în realitate. Deloc, nu mă pot exprima deloc. Îmi e imposibil să vorbesc și cu membrii familiei, fără a nu mă încurca în cuvinte sau a mă bâlbâi. Nici măcar nu îmi permit să visez la un prieten real. Am o singură „prietenă" și nu am vorbit niciodată despre traumele mele și nici nu pot spune că ne cunoaștem foarte bine. E doar o persoană cu care îmi permit să mai discut, dar nu foarte multe.

          Nu, nu am fost mereu în acest stadiu. A existat o perioadă în care am făcut parte din grupul „popularilor". Trebuie să recunosc că am fost timidă de la început, din clasele primare, dar puteam comunicam, credeam că am prieteni. Era frumos și bine. Poate că eram limitată, dar a fost bine. Aveam problemele pe care le aveam toți. Dacă mă privesc acum, tercutul pare o iluzie. Nici măcar nu îmi amintesc cum era să vorbești cu cineva.

         Nu știu când a începutul totul. Cred că eram în gimnaziu. Dacă îmi amintesc bine, prima traumă a fost pierderea unei persoane importante. Nu îmi amintesc să fii suferit în perioada respectivă, poate că eram prea mică pentru a înțelege. Subliniez verbul „ a aminti" pentru că nu îmi amintesc foarte multe din perioada respectivă. A fost greu și am ales să ascund toate amintiriile, să uit. Mai bine spus, creierul meu a decis. Nu știu cum m-am simțit, dar știu cât îmi lipsește persoana respectivă în prezent. A fost modelul meu. Scria. Era om. Nu cred că m-a iubit, nu am făcut parte din cercul său de apropiați, dar eram fetița care îi asculta poveștile. Normal că am fost prea „om" și nu am știut să o prețuiesc.

             Trecem la următoarea. Fenomenul bullying. Am devenit „ținta". Cred că îmi amintesc doar 3-4 episoade din perioada respectivă, nu am nevoie de mai mult. Știu cum a început și cum s-a terminat. A durat câteva luni și a fost groaznic. Mi-am pierdut toată încrederea și m-am ales cu cțteva atacuri de panică de toată frumusețea. Panică, panică, panică. Nu am trecut peste și cred că e imposibil să trec peste Nu ai cum să treci peste. Frica de a fi exclusă și batjocorită mă urmărește mereu. Am ajuns să nu mai vorbesc. De ce? Pentru că nu am cum să mai vorbesc. Orice literă, orice sunte mă poate duce înapoi. Nu sunt timidă, dar îmi e foarte frică. Mi-am format un mare zid și am promis că nimeni nu îl va mai trece. Știi ce e mai rău? Nimeni nu vrea să îl treacă. 

             E ușor să spui „trebuie să ai încredere". Nu suntem în specimenele de pe wattpad, eu nu mă vindec. Nu există un prinț sau o minunată prietenă. Nu a fost nimeni lângă mine, nici măcar familia. Au existat episoade când am simțit că nici aici nu am un loc. Ei nu au făcut nimic, eu eram problema. Eu am fost problema. Nu îmi permit să îi învinovățesc nici măcar pe foștii mei colegi. Eu m-am distrus. 

           Nu vreau să obosesc pe nimeni sau să plictisesc. Trec la ultima perioadă grea. Nu s-a terminat. Există zile liniștite și zile groaznice. M-am ales cu ură. Am învățat să urăsc și o fac cu toată inima. Ura s-a transformat în dorința de a vedea cadavrul persoanei respective. Părinții au încercat să mă protejeze, dar a fost imposibil. Sunt răniți și obosiți. Nu îmi doresc să mă salvez pe mine, vreau doar ca persoana respectivă să moară. Nu există pedeapsă pe care sufletul meu să o poată accepta. El nu e om și nu înțeleg de ce trăiește. Nu găsesc nimic bun și e imposibil pentru mine. Eu găsesc ceva bun și într-un criminal în serie pentru că trebuie să existe. El a distrus tot, mi-a distrus totul. Cred că îmi respect părinții pentru că au putut reface acest tot, s-au ridicat imediat și au continuat. Ei nu au luat-o de la zero, nu s-au mutat, nu au fugit. Au pornit de la minus și au ajus la plus. Au trecut ani, dar nu s-a terminat. Știu că nu se va termina.

           E amuzant. Eu sunt singura care nu a încercat să îi fie pe plac, nu pot spune că l-am plăcut vreodată. Mă simțeam obligată să respir același aer cu această persoană. Îmi era scârbă. Nu le-am spus „eu am știut", dar am simțit-o. Eu am știut. El? A știut? A știut că nu l-am plăcut? Știe? Știe că îl urăsc din toată inimă? Știe că vreau să moară? Știe că aștept să moară? Știe că încep să urăsc orice persoană care vrea să îi fie pe plac? Știe că îi urăsc vocea? Știe că îi urăsc corpul? Știe că el reprezntă diavolul pentru mine? Sună prostesc, dar așa îmi imaginez diavolul. Își amintește de mine? Își amintește numele meu? 

          Mi-a venit ideea să scriu un capitol, o scrisoare, pentru persoana respectivă, dar nu știu atât de multe cuvinte urâte. Nu am de ce să îi mulțumesc, nu am ce să îi spun. E singura persoană pe care o urăsc. Pot să îl plac până și pe domnul Dragnea. Poate că nici pe mine nu mă urâsc atât de mult, iar eu urăsc totul la mine. 

     

           Dacă ai arunca o singură privire din exterior, nu ai vedea nimic din toate acestea. Nimeni nu a văzut nimic. Nimeni, nimic, niciodată. Nimeni nu a știut și nimeni nu trebuie să știe. De ce? Pentru că e binișor. Pentru că eu am fost distrusă pentru a mă reconstrui. Ceea ce eram nu mă reprezenta în totalitate. Ceea ce sunt eu, persoana pe care o cunosc, mă reprezintă. Nu sunt cea mai bună versiune a mea, dar sunt cea mai bună eu pe care am cunoscut-o.

           Nu am murit. Nu am o scuză.