Sărutul de sub vâsc

Anunțul de la radio

-Mă duc să aduc fursecurile, ca Moşul să poată pleca, anunță tata, şi se ridică.

Eu eram pe jos, desfăcând fiecare cadou, simțindu-i peste umăr privirea lui. E amuzant... Nici nu ştiu cum îl cheamă, şi nici nu îl voi cunoaşte vreodată. Îmi pare rău pentru asta...

-Oh, sfinte Crăciun! exclam eu, cu gura căscată, ținând în mână o copie de lux a cărții "Mândrie şi prejudecată".

-Şi eu o am..., se aude vocea lui normală, uşor răguşită, dar plăcută, şi calmantă. Scuze, eu..., se retrage, când îmi întorc privirea brusc către el.

Săracul... Probabil mă crede o scorpie... Nu îl învinovățesc, am tendința de a fi aspră cu oamenii la început, şi să fiu arogantă, doar pentru a-i ține pe unii la distanță.

-Nu e nimic. Nu credeam că eşti un aşa împătimit al cărților..., recunosc eu, întorcându-mă cu fața către el.

-Nu te condamn, râde el, şi o mică conversație se înfiripă nevinovată, când mama şi tata ne însoțesc în camera caldă.

Amândoi s-au aşezat pe canapeaua care era destul de largă, însă ei au preferat să se ghemuiasca unul lângă celălalt, la un capăt al acesteia. Mereu îmi dorisem o poveste de dragoste ca a părinților mei: bazată pe respect şi iubire sinceră, onestitate, şi plină de lucruri obişnuite, şi totuşi pline de aventură de fiecare dată...

-Moşule, mai vrei ceva? întreabă tata, mutându-şi palma pe umărul mamei, ochii lui albaştri fixându-l pe băiatul cu şuvițe luminoase.

-Nu, sunt bine, tinere, răspunde el, făcându-mă să râd, pentru că e clar că tata îi putea fi figură paternă a băiatului de lângă mine.

-Mă bucur, Moşule, îi răspunde, un zâmbet cald descoperindu-i dantura perfect alineata.

În timp ce mama şi tata făcuseră un schimb de şoapte, eu îmi îndreptasem atenția către misteriosul băiat fără nume... Cel puțin, băiatul al cărui nume nu îl ştiam... încă.

-Deci, chiar ai avut nevoie de bani, nu? îl intreb, o uşoara tristețe cuprinzându-mi strâns în brațe glasul, sufocându-l.

Era clar că el doar pentru asta venise, pentru nişte dolari, nu pentru că ar vrea să mă cunoască pe mine, şi să încerce să fie aproape de mine... El nici măcar nu ştia cum arăt, deşi tații noştri sunt prieteni.

-Cam aşa, dar acum nu mai sunt aşa sigur, îmi face el primul avans, şi pe cât de surprinsă rămăsesem, pe atât de fierbinte eram în interior, topindu-mă complet la auzul şoaptelor sale.

Am deschis gura să îi spun ceva, în principal să îi mulțumesc, însă nişte mârâituri întrerupte au umplut camera, sunetele enervante pornind de la difuzorul radioului micuț de pe noptiera de lângă şemineu, în acelaşi timp, şi de lângă canapea.

"Furtună... zăpada... blocat drumurile... Coasta de Vest... Brookshield... până... zori... noaptea de 26..." atât s-a înțeles, până ca radioul să se fi blocat doar pe interferențele supărătoare la auz.

Fără să stea pe gânduri, tata l-a oprit, şi s-a ridicat cu grijă de pe canapea, pentru a se duce la fereastra din spatele acesteia, ca să dea perdeaua crem, străvezie, la o parte, analizând vremea.

-Viscolul s-a întețit, ninge din toate direcțiile, şi de-abia dacă se mai vede ceva..., anunță el, întorcându-şi capul în stânga şi în dreapta, asigurându-se ca răspunsul său e sigur, ceva tipic tatălui meu.

-Adică suntem blocați aici?! întreb şi eu şi 'Moşul' în acelaşi timp, amândoi ridicându-ne de unde eram.

Nu eram sigură dacă bucuria sau partea mea cerebrală mă acapara, dar un lucru îmi făcea inima să zburde: eu şi el vom putea să vorbim, şi voi începe cu întreabatul numelui sau măcar atât...

Ho-ho-ho, dragilor! :D Dacă vă aşteptați ca aceste capitole să fie mai lungi, îmi pare rău să vă dezamăgesc, dar toate vor fi scurte. Vă las doar cu nota asta de autor (PS: asta o scriu acum, pe 30 octombrie). Ne mai vedem, batoanele mele de scorțişoară! :*