Sărutul de sub vâsc

Operațiunea: Haine de schimb

-Ai un pod, ceva, unde ții jucăriile de când erai mică? mă întreabă, trăgându-mă de mână, pe scări.

-Da, îi răspund, uitându-mă confuză la el. Ce vrei să faci?!

-Oh, shh! îmi flutură el mâna prin față, şi îmi casc gura.

-Doar nu...?! încep eu să întreb uluită de gestul făcut.

-Oh, ba da! mă întrerupe el şi continuăm să urcăm treptele nu foarte înalte, sărind astfel peste unele, şi ajungem la etaj.

Ne-am îndreptat către următorul rond de scări, care duceau la mansardă. Însă până atunci, mi-am coborât privirea la mâinile noastre, văzând că încă îşi ținea mâna mare înconjurată de încheietura mea subțire. Mi-am muşcat buza numai să nu îmi dau zâmbetul enorm de gol.

-Domnişoarele primele, râde el, indicându-mi să o iau înainte şi asta am şi făcut, după ce i-am răspuns:

-Mulțumesc, domnişorule, chicotesc eu, făcând o plecăciune uşoară, din genunchi.

-Sub centură! continuă să râdă, iar eu îl lovesc în burtica falsă ataşată.

-Stai, că nu o găsesc, glumesc eu, pipăind cu mâna abdomenul umflat al costumului, sub care era pitită centura lată, neagră.

-Te rog! Am pătrățele!

-Da, sigur, cum zici tu. O să te cred când o să încetezi cu prăjiturelele, zic eu amuzată, iar el mă priveşte jignit cum trec pe lângă el.

-Nu exagerez cu nimic! strigă în şoaptă, amintindu-şi că părinții mei dorm.

-Asta ar spune cineva care exagerează, chicotesc eu.

-Gata, vino! comandă el şi urcă dintr-un pas primele trei trepte, să mă ia pe sus, de talie, de pe a patra scară.

-Ce tot faci?! îl întreb isterică, şi totuşi flatată.

-Vino să iau nişte haine să mă schimb! insistă el, punându-mă cu picioarele pe macheta uşor pufoasă.

-Te cred pe cuvânt, eu doar glumeam, îi explic, privindu-l uimită că nu-şi dăduse seama.

-Ei bine, eu vorbesc serios! persistă el şi eu oftez, ştiind că nu va duce nicăieri dacă nu sunt de acord cu el.

-Haide să ne furişăm în dormitorul părinților, şi să îți iau nişte haine, ceva. Cred că purtați aceeaşi măsură, spun, scărpinându-mi uşor fruntea, şi îl trag de mână dupa mine.

Liniştea era cocoțată în aer, păstrând tona de pace care zăcea în atmosferă, odată cu apropierea de dormitorul lor. Mergeam pe vârfete, tiptil, din când în când, întorcându-mă către el, făcându-i semn să facă linişte şi să nu scoată o vorbă, dar răspunsul său era doar un dat peste cap de ochi, enervat.

-Nu ai făcut asta! i-am spus, rotindu-mi degetul arătător cu atitudine.

-Ba da, vrei să o mai fac o dată?! îmi repetă, muşcând din spațiul dintre noi, micşorându-l la câțiva centimetri doar dintr-un pas uriaş.

-Nu avem timp! strig eu în şoaptă la el, înțepată ca-ntotdeauna, după ce înghițisem în sec, şi mă blocasem pentru câteva momente.

-Dacă vrei, facem, mă apucă el serios de încheietura mâinii drepte, după ce m-am întors cu spatele la el ca să ne continuăm drumul.

Fața sa era la milimetri depărtare deasupra mea, respirația lui fierbinte căzându-mi într-o cascadă pe chipul îmbujorat deja. Norocul era de partea mea, întunericul acaparându-mi emoțiile ce se revărsau în exteriorul meu. Degetele sale trasau dâre fine pe obrazul care părea că nu mai e al meu. Uşor, se înclina asupra mea...

Urma să fie primul meu sărut?! Aici?! Cu un băiat al cărui nici nume nu îl ştiu?!

Eram confuză datorită întrebărilor zguduitoare ce-mi traversau mintea şi inima, dar picioarele şi mâinile lucrau pe cont propriu, ridicându-mă uşor, agățându-mă de gâtul său.

Eram pe cale să simt esența buzelor sale, în timp ce privirea mea era încolăcită de către a lui, care nu se dezlipise de ea, când un sforăit adânc al tatei mă face să tresar speriată. Instinctul mă împinsese nebun să sar în brațele lui, la propriu, ca în desenele cu Scooby-Doo. Îşi trecuse mâna pe sub genunchii mei, acum fiind strânsă la pieptul lui, cu capul afundat în hainele sale.

-Eşti ok acolo? chicoteşte el, urmându-l şi eu după câteva secunde, după ce mă zbătusem în brațele sale să mă lase jos.

-O să fiu! Lasă-mă jos! mă forțez eu să mă pun cu puterea lui, dar era incomparabil mai mare.

-Dacă faci ceva..., mă ademeneşte, în special cu privirea, iar eu ridic sprâncenele, ascultând propunerea. Mai încolo, şi vreau să fie o surpriză, îmi dă el câteva indicii seci.

-Uhm..., cad eu pe gânduri, şi mă uit scurt la el o dată, ochii săi părând sinceri şi puri ca lacrima. Fie, dă-mă jos, cedez în fața sa, apoi ating podeaua cu propriile-mi tălpi. Acum, haide odată dupa haine! mă înfurii eu dramatic, obținând un chicot amuzat şi pe care l-am ignorat, normal.

Ne-am aplecat, parcă eram cocoşați, şi cu paşi mărunți treceam pe lângă patul părinților care dormeau buştean. Sau aşa ne rugam să fie.

-Mă simt ca la furat, râde el în spatele meu.

-Nu furăm! Împrumutăm ceva pe ascuns! îi explic eu situația, făcându-l să râdă chiar mai tare. Să mă anunți când te-ai calmat.

-Sunt bine, se forțează el să stea serios, însă mici şi nevinovate chicote îi părăsesc buzele pe parcurs.

Ne-am continuat drumul calmi, până când un scârțăit ascuțit a răpuns liniştea mormântală din cameră.

-...Tu! îi strig, inițial vrusesem numele, dar nu i-l ştiam, aşa că rămăsesem la pronume, şi mă uit urât la el.

-N-am vrut, bine?! se apără el, cu mâinile ridicate în dreptul capului.

-Oh, haide! îl trag eu de o incheietură, şi ajungem în câteva secunde în dreptul dulapului.

Am deschis uşa, şi am scormonit printre cămăşi şi costume, după ce am dat de o pereche de pantaloni aparent confortabilă de trening, şi de un oarecare tricou alb.

-Astea-s bune? îl întreb eu pe el.

Dar nu îmi răspunsese imediat, era prea ocupat să se holbeze la părinții mei care dormeau.

-Ştiai că tatăl tău, la fiecare 10 secunde, îşi scarpină nasul? mă întreabă ca prin vis de cele descoperite.

-Nu! îi răspund de parcă ar fi fost cel mai logic lucru din lume. Acum, astea-s bune?! îl intreb încă o dată, iar el dă din cap afirmativ.

-Perfecte. Acum, haide, îmi răspunde şi mă ia de mână, trăgându-mă să merg.

După ce am ieşit din camera lor, am închis uşa cu grijă de pisică, apoi am răsuflat uşurați. Am bătut palma, şi ne-am zâmbit:

-Credeam că nu mai ieşim de-acolo!

-Mie-mi spui?! zic eu amuzată, apoi coborâm la parter.

-Mă duc să mă schimb, anunță, retrăgându-se în bucătărie, unde nu-l puteam vedea.

În câteva minute, îi văzusem părul blond răvăşit în întregime, nu doar şuvițe, pantalonii negri ce îi cădeau perfect pe şolduri, iar tricoul alb ce-i îmbrăca bustul, dar lăsa la iveală modul frumos în care era lucrat, prin mânecile sale ieşind două brațe mari, emanând forță.

-Arăți... bine, înghit eu în sec, nereuşind să-mi închid gura sau să-mi iau ochii de la el.

-Ți-am spus eu! râde el. Operațiunea: Haine de schimb, încheiată, bifează el cu degetul prin aer. Mai avem încă una, rânjeşte la mine, uitându-mă sceptică la el.