Sărutul de sub vâsc

Probleme in Paradis...?

Ochii sai urmareau buzele mele sa vada daca fac vreo miscare si pun intrebarea. Entuziasmul ii contura trasaturile. Zambind amuzata de nerabdarea de copil pe care o dovedea, l-am intrebat:

-De ce te-ai mirat cand am zis ca ma simt bine in preajma ta?

-Pai... E o poveste lunga..., incepe el, scarpinandu-si ceafa, insa nu se chinuise sa isi desfaca mana prinsa de bratul meu.

Capul lui nu il mai presa pe al meu, acum parea ca isi cauta o scuza plauzibila ca sa nu imi raspunda. Nu-i nimic, nu trebuie sa fiu o povara..., mi-am spus, incepand sa-mi simt orgoliul iritat de lipsa sa de sinceritate.

Stiu ca il cunosc de nici 4 ore, si nu ma astept sa incepem sa ne spunem totul despre noi, dar speram la un raspuns sincer, macar din partea lui...

-Stai calm, nu esti obligat sa-mi spui! zic, odata ce ma ridic brusc de langa el, si ma fac nevazuta in bucatarie.

Era cea mai apropiata incapere unde puteam sa ma calmez, si sa-mi sterg de pe chip cele cateva urme de slabiciune uda. Incercase sa riposteze, prin privirea ce implora sa mai astept, si stransoarea in care-mi prinsese incheietura. Dar vazandu-ma stana de piatra, ce nici nu se uita la el, ma eliberase... Asa cum trebuia sa fac si eu cu sperantele ca cineva m-ar placea...

-Te-ai suparat? vocea sa ma rupe inca o data de lumea mea construita din caramzile ce le constituiau visele si gandurile.

M-am intors imediat sa dau fata-n fata cu el, observandu-i, deci, chipul blajin si totusi inecat de regrete.

-Nu... De ce crezi asta? il intreb, zambind, incercand sa-mi omor ironia din glas.

-Pentru ca am ezitat mai devreme..., raspunde, devenind imediat inconfortabil privind subiecul asta.

-E viata ta. E problema ta. E decizia ta daca-mi spui sau nu.

-Dar...

-Vreau sa fac niste floricele. Vrei? tai eu ideea ce doar o incepuse, schimband subiectul la 360°.

-Uhm... Da..., imi accepta el oferta, evident bulversat de schimbarea atat de neasteptata a subiectului.