Sărutul de sub vâsc

Confesiuni pe canapea- partea a II-a

Am zambit la replica sa improscata cu inocenta, apoi i-am spus:

-E confortabil..., la care el a chicotit, si si-a frecat nasul de clavicula mea, facandu-ma sa rad, arcuindu-mi spatele.

-Deci te gadili, huh?! intreaba el amuzat, apoi ii arunc o privire amenintatoare.

-Nici sa nu-ti treaca prin minte! il avertizez serioasa.

-Da, stai calma, ma asigura el printr-un zambet, in aparenta, sincer.

Pret de cateva secunde il privisem nesigura, dupa care m-am lasat condusa de instinct. Ma lasasem purtata de bratele sale, inapoi la pieptul sau. Respiratia lui fierbinte imi lovea delicat gatul, iar apoi un suflu rece mi-a facut pielea de gaina, trimitandu-mi fiori pe toata sira spinarii.

-Nu! m-am zbatut in bratele sale, in sfarsit, evadand.

-Dar imi placea..., se bosumfla el.

-Ai cautat-o cu lumanarea, domnule!

-Domnisor! ma corecteaza si imi face cu ochiul, iar eu imi rotesc globii oculari, aruncandu-ma pe partea opusa a canapelei.

-Cred ca glumesti! rade el, iar eu nu-i raspund nimic, incrucisandu-mi bratele si privind cu un zambet arogant pe fata, un punct nedefinit in semineu.

Dupa ce un raset tensionat ii parasise buzele, a tacut. Linistea era cea care vorbea dintre noi doi, pana cand si aceasta a terminat cu trancanitul, iar intreaga camera a ajuns imbracata in mutenie si lumini. Am aruncat o scurta privire la el, ca sa-l vad cu maxilarul sprijinit de mana, si... trist. Poate dezamagit, sau chiar suparat...

Nu ma asteptam sa-l vad asa... Nu crezusem ca va avea vreodata, sau a avut o astfel de expresie. Da, realizasem cat de greu fusese pentru el, dar nu ma asteptasem sa ii vad frumoasele trasaturi posomorate. Nu parea genul de baiat care se lasa afectat de ceva.

Aveam gura usor intre-deschisa. Uimirea era singura emotie ce-mi trada chipul cu o seriozitate tencuita profesional. Dar apoi imi amintisesem ca era el, nu oricine, si imediat, un milion de expresii imi traverseaza chipul, brazdat acum de griji: Va fi bine?

Ma uitam la el retrasa din locul meu usor departat de corpul sau parca inert. Avea privirea pierduta in flacarile ce se inaltau in semineul inalt, tinand intre degete buza inferioara care o strangea mecanic. Parea atat de detasat de lumea reala, si totusi atat de implicat in problemele de zi cu zi, ca dificil ii ghiceai adevarata stare de spirit.

Mi-am ridicat corpul sprijinindu-ma de genunchi, si i-am pus mana pe umar. A tresarit. Pupilele i se dilatasera, iar gura i se deschisese cu vaga uimire, in timp ce privirea lui reflecta iz de teama. Am zambit asigurandu-l ca totul e bine, ca apoi sa ma aplec usor asupra sa si sa ii las un sarut pe frunte. Ce indraznet! El mi-a raspuns la suras cu un altul, deloc linistitor, si cum faptele nu fusesera de ajuns, am trecut la cuvinte.

Insa mai intai ii prinsesem mainile intr-ale mele, si ii analizasem fiecare emotie a privirii de safir ce mi-o aruncase.

-Schimb pe schimb, am rostit cele trei cuvinte ce il bagasera in ceata.

-Poftim?! se uita nedumerit la mine.

-Schimb pe schimb, am repetat, chicotind, apoi mi-am ridicat privirea din podea, inapoi la el. Tu mi-ai spus povestea ta, e randul meu sa ti-o spun.

-Nu. Eu simteam nevoia sa ma descarc, iar de ma crezi sau nu, am incredere mai mare in tine decat in toti cunoscutii mei, imi marturiseste, pe buzele sale rostogolindu-se inca cele cateva cuvinte.

-Crezi ca la mine e diferit?! pufnesc in ras meschin, apoi ma las furata de seriozitate. Nu stiu de ce am facut-o, dar niciodata nu mi-am trait viata...

-Adica?

-Adica...! Eu mereu am stat sa citesc, in loc sa ies pe-afara. Cand eram micuta, stateam si citeam Jules Verne, in loc sa ma joc si sa sar coarda... Si acum, la fel. Eu stau si citesc Danielle Steel, in loc sa merg la petreceri. Bine, nici nu sunt invitata macar... Cine ar vrea un soarece de biblioteca, orcium?! am incheiat eu, pierzandu-mi atentia in neant.

-Eu vreau, zambeste el, apoi imi ridic imediat capul la el, sustinandu-ne privirile.

Timp de cateva secunde, poate 10, tacusem, pana am decis ca nu are niciun rost. Era doar amabil...

-In orice caz... Ma consolez cu faptul ca eu mi-am omorat tineretea ca sa fie copiii mei fericiti.

-Dar inca ai 16 ani, nu e ca si cum ai avea 29! se revolta el.

-Da, dar eu tot nu ma voi mai putea juca ce se jucau copiii de 8 ani! ma rastesc eu, apoi el cade pe ganduri...

Cunosteam, daca pot zice asa, acea privire cu o sclipire in irisi. Avea de gand sa faca ceva.

-Am o idee!

Si eu ce-am spus?!

-Haide sa ne jucam!

-Cum?! intreb eu sceptica, mai mult uimita.

-Te rog, eu m-am jucat, stiu cum se face, se hlizeste el la mine, iar eu mi-am dat ochii peste cap.

Nu stiu daca e de bine, sau de rau, dar nimic din toate astea nu s-ar fi intamplat daca nu am fi facut acele confesii pe canapea...