Sărutul de sub vâsc

Mai aproape...

-Vrei sa aleg un film? ranjeste el, si eu doar ii ofer un zambet obosit.

-Sa fie o comedie.

-De ce?!

-E Craciunul..., ii raspund de parca ar fi evident.

-Pai si de Halloween la ce filme te uiti?

-La comedii.

-De ce?!

-Pentru ca atmosfera e deja infricosatoare, nu vreau sa ma mai sperie si un film!

-Nu vreau sa stiu la ce te uiti de 4 iulie...?

-La comedii.

-Inca o data: de ce?!

-Pentru ca e Ziua Independentei! Vreau sa fiu fericita.

-Stai sa te intreb altfel... Te-ai uitat vreodata la un film de groaza? ma intreaba, de parca s-ar adresa unui copil de 5 ani.

-Da! raspund mandra, vazand ca ranjetul superior i se stersese de pe fata; cazuse pe ganduri, pana cand i se luminase chipul, zambetul arogant stralucind perfect in fata incadrata de palaria rosie.

-A fost din greseala?

-Da..., mi se sparge mie bula de fericire, pe cand a lui creste de la rasul ce il elibersare in intreaga bucatarie.

-Esti o cauza pierduta...

Atunci, salveaza-ma.

-Fie, ne uitam la o comedie, cedeaza el, facandu-ma sa aplaud; eu nu aplaud!

M-a vazut oprindu-ma brusc din batutul palmelor, si uitandu-ma confuza la mainile mele, asa incepand sa rada, dand negativ din cap. Asta insemna ca rade de mine... nu?

-E bine "Home Alone"? intreaba el, cautand prin seria de filme pentru Craciun.

-Ok..., ma asez eu la celalalt capat al canapelei, pastrand distanta.

L-am prins uitandu-se cu coada ochiului la picioarele mele pe care continuam sa le retrag, astfel incat sa nu mai apar deloc in raza lui vizuala. Un raset scurt, usor arogant, ii scapase de pe buze, eliberandu-se prin micul zambet afisat in coltul gurii.

Capcanele lui Kevin puteau sa astepte.

Mi-am intors brutal de rapid capul catre el, in timp ce blondul doar privea televizorul, nu filmul. In cateva secunde, mi-a urmat actiunea, numai ca mult mai calm si incet. Zambetul sau nu pierise, stralucea in continuare usor. Inghitisem in sec. Ma uitam pierduta la el, afundandu-ma in ochii sai albastri, si nu stiam ce sa fac. Pur si simplu, eram impietrita in pozitia incomoda in care ma asezasem. Devenisem jenata. Nu puteam nici sa-mi mut privirea, si nici sa-mi deschid gura.

Norocul ce ma napustise fusese ca el nu se lasase sa se piarda asa cum facusem eu. Isi mutase tinta privirii pe canapea, insa eu continuam sa ma holbez la el.

-Stii... nu musc..., face el remarca care ma usureaza, si imi provoaca seriozitatea la zambit.

Am dat din cap, stiind ca nu ma vedea, pentru ca urmarea plictisit caramida ce se prabusea in capul talharului, aruncandu-si mecanic o boaba de porumb explodat in gura sa, pe care il mesteca alene.

Mi-am desfacut picioarele amortite din pozitia lotus, si am indraznit sa ma apropii de jumatatea distantei ce fusese intre noi. El a ras, si a comandat amuzat:

-Mai aproape!

Am rosit, si am mai omorat 10 cm de departare. Sapte palme mari ne mai desparteau.

-Vino mai aproape, chicoteste el, fara sa se uite macar la mine.

-Nici nu ma vezi!

-Nu e nevoie sa te vad ca sa simt cand esti aproape de mine, isi intoarce el capul la finalul frazei, ochii sai provocandu-i la un tango al privirilor.

-Sunt destul de aproape de tine, ii spun cand privirea sa ma roaga sa nu mai fiu atat de incapatanata, si sa inaintez catre el.

-Pentru mine, nu! insista el, si amandoi scapam un oftat si ne mutam cu cativa centimetri buni catre celalalt, lipindu-ne, din greseala.

Ne-am uitat unul in ochii celuilalt pret de cateva secunde, apoi ne-am lasat sa alunecam in canapeaua moale, bucurandu-ne de caldura celui de langa noi. Usor-usor, ne impingeam unul in celalalt, cat sa fim destul de departati, insa extrem de apropiati. Ii aud, la un moment dat, mormaiturile care le soptise, cu buzele pierdute in parul meu:

-Vezi, nu a fost asa rau sa vii mai aproape...